Am profitat de oferta de pret pentru zborurile catre Forli pentru a-mi indeplini un vis mai vechi, anume acela de a vedea monumentele Bizantului timpuriu din Ravenna, oras aflat cam la 30-40 de km de aeroport.
De la zborul dus nu am imagini, intrucat nu am prins loc la geam (nici nu stiam ca la Wizz biletul este „fara loc”). In schimb, la intoarcere m-am grabit sa fiu printre primii la poarta de imbarcare. Si am fost chiar primul, caci geamurile largi mi-au permis sa fac cateva poze spre pista. Desi mai era destul timp pana la vvenirea avionului, o parte din calatorii din sala de asteptare s-au asezat in picioare in spatele meu, astfel ca am initiat fara sa vreau o coada.
Am prins un Wizz care decola spre alte zari, in timp ce un avion de la WindJet se pregatea si el de plecare. A fost retinut cateva momente la marginea pistei, pentru ca sosea avionul de la Bucuresti.
Intre timp au aparut doua doamne, responsabile cu imbarcarea (nu stiu cum le zice) care mi-au facut niste semne dojenitoare, cum ca nu e voie sa fac poze. N-am insistat, mi-am ascuns camera si am pierdut decolarea WindJet.
Cum ajunsesem primul la rand, am fost lasat sa plec aproape primul spre avion, cu 10 secunde in urma unui domn care avea imbarcare prioritara. Principala bucurie a fost ca mi-am putut lua un loc la geam.
In fine, ne aliniem la capatul pistei…
Si plecam!
Surpriza, deasupra stratului de nori care se vedea de la sol, mai e inca unul.
Dar trecem si de acesta. Pe norii de dedesubt se vede umbra avionului nostru, inconjurata de un halo.
In zare se zaresc, probabil, Alpii din nordul Italiei sau cei austrieci.
Tot auzind tacanitul aparatului, o tanti de pe scaunele din fata ma intreaba daca este voie sa facem poze. Desigur, i-am zis, daca o facem mai discret, nicio problema. A insistat sa intrebe o stewardesa care i-a confirmat, e voie la poze atat timp cat in ele nu apar membri ai echipajului. Drept pentru care, nenea care o insotea s-a mutat pe culoar si a inceput sa faca poze la tot randul de scaune pe care stateau. Cu blitz, ostentativ, una, doua, zece, pana cand a venit val-vartej o alta stewardeza, intrigata, care a spus ca nu e voie sa facem poze!
Pe drum insa, stratul compact de nori de dedesubt ne-a insotit aproape tot drumul. Rareori, prin cate o mica spartura, am putut vedea pamantul.
In fine, dupa vreo ora si ceva, am inceput coborarea.
Trecem iarasi prin stratul de nori…
De data asta nu mai e alt strat mai jos, se vede direct solul.
Incep sa se distinga tot felul de detalii, e vizibila autostrada Bucuresti – Pitesti.
Sau Chitila:
Apoi lucrurile incep sa se vada din ce in ce mai mari…
Si mai mari…
Iar cand pe sub noi trece si DN1, e clar, suntem la aterizare.
Am atins cu bine pamantul...
...si am ajuns la punctul terminus al calatoriei.
...te rog sa repui pozelele la dimensiunea ceruta de regulament 800x600, Petru Dimoff, Moderator Romaniam Spotters
Acasa