Bucuresti - Slatina - Craiova - Bucuresti cu AN30 al ROAF

Salutari,
Saptamana trecuta am avut oportunitatea de a participa la o misiune de fotografiere aeriana realizata de Fortele Aeriene Romane cu aeronava AN30 de la Baza 90 Otopeni.
Am realizat un material impreuna cu colegul Marian pe care il puteti citi pe pagina noastra unde puteti vedea si fotografii si un film cu zborul.

Titlu: OBIECTIV, OBIECTIV!
Autor: Marian Coste
Foto: Liviu Dnistran, Marian Coste
Link: http://transilvania-spotters.ro/blog/entry/obiectiv-obiectiv/9

Citat :

Transporturi umanitare, sticle de apă, alimente, salvări de sinistraţi sau refugiaţi, trupe înspre sau dinspre zonele de conflict etc. În linii mari, cam acestea sunt imaginile cel mai des întalnite, legate de aviaţia de transport. În cadrul acesteia însă, se regăseşte şi patrula aerofotogrametrică, dotată cu avioane AN-30, având baza la Otopeni. Spun „însă”, pentru că aceasta din urmă a reuşit să spulbere orice brumă de idee preconcepută pe care o avusesem înainte.
Specificul misiunilor pe care aceste echipaje le execută nu este deloc ceea ce, se poate deduce din afară, analizând la suprafaţă.
Am alăturat cu bună ştiinţă în titlul acestui material adjectivul respectiv, cu diferenţele atribuite fiecăruia, marcând în acest fel importanţa celor două înţelesuri ale  sale. Spun asta pentru că reprezintă exact ce am văzut în cadrul misiunii executate împreună cu echipajul aeronavei AN-30 „1104”.
Fotografierea aeriană folosind camere cu rezoluţie ridicată necesită o atenţie sporită şi implică mai mult decât zborul în linie dreaptă. Dacă la prima vedere lucrurile par simple şi percepţia generală este că aeronava decolează, zboară drept şi face fotografii, odată ce auzi echipajul vorbind despre ceea ce urmează, îţi dai seama că trebuie să uiţi repede tot ceea ce ai auzit înainte despre acest subiect.
Săptămâni bune, mă gândeam cum să abordez problema şi, odată stabilit planul de lucru, începe obţinerea aprobărilor, aşteptarea şi, în sfârşit, răspunsul afirmativ. Urma să zburăm cu unul din cele două aparate ale escadrilei, în una din misiunile sale de aero-cartografiere. Pregătiri, planuri împreună cu colegul Liviu şi, plecăm la Otopeni. O pâclă uşoară, totuşi ridicată, ne dă emoţii, sperăm să nu fi mers atâta drum inutil. Verificările de rigoare, legitimaţiile de acces în piept şi intrăm. Ciudat sentiment, eram prima dată acolo, amândoi, şi ne întrebam, oare avem noroc sau nu?
În fine, întalnirea cu ofiţerul de relaţii publice care ne prezintă comandantului. Foarte calm, acesta ne strânge mâinile şi ne prezentăm reciproc. Discutăm câteva minute despre acţiunea comună, de fapt detalii mai mult, ştia despre noi şi intenţia noastră încă de la trimiterea solicitării. A fost, de fapt, exact genul de primă întâlnire care, îţi lasă o impresie extrem de plăcută şi puternică în acelaşi timp.
Acum şi aici, ne puteam dezvolta şi noi intenţiile în faţa celui care întelegea exact ce anume dorim şi ce se putea face din partea lor, astfel încât rezultatul să fie pe măsura colaborării noastre.
Lămurim lucrurile şi ne îndreptăm spre sala de şedinţe unde urma să vină echipajul „nostru”. Auzisem deja ceva zvonuri despre ceaţa din una dintre zonele în care trebuia să zburăm. Ne priveam oarecum îngrijoraţi şi... apare echipajul.
Cei cu care aveam să împarţim un zbor de 4 ore şi jumătate erau: pilot – comandant echipaj, căpitan comandor . Cristian BĂLAN, pilot – căpitan comandor Laurenţiu “Dabu” DABIJA, pilot - căpitan Gabriel POLITIC şi navigator de bord – locotenent comandor Alexandru HERMAN. Ne prezentăm cu toţii (mă îmbrăţişez cu Dabu, nu pot să cred că nu ne-am văzut de atâţia ani) şi facem un mic briefing legat de cele două zone alocate în ziua respectivă, Tulcea de bază şi Craiova de rezervă. Aflăm că la Tulcea este ceaţă dar se deplasează uşor din zona alocată. Mai aşteptăm puţin şi vedem situaţia meteo peste o jumătate de oră. Între timp, discutăm despre ce am avea nevoie pentru materialele noastre astfel încât reuşita misiunii comune să fie asigurată. Stabilim detaliile şi mai urma doar alegerea zonei de lucru. Se retrag şi noi aşteptăm iar preţ de câteva minute după care, apar toţi 4 şi spun „azi aveţi noroc, cel puţin parţial”. Ne uitam la ei şi auzim: „la Tulcea nu se poate, facem Craiova-Slatina, azi”. Era frumoasă zona Tulcea ni se spune, dar, asta este, nu există certitudinea că ceaţa dispare până ajungem la destinaţie.
Cum ei mai aveau de pregătit ceva, ne ridicăm şi ne îndreptăm spre avion privindu-l de departe. L-am văzut de multe ori, chiar şi la Câmpia Turzii, acum însă „1104” ne aştepta cuminte flancat de Spartani. Întâlnim acolo şi echipa tehnică ce completa echipajul, tehnic de bord - maistru militar Dorel PRIBOI, radiotelegrafist de bord – plutonier adjutant principal Jeno SZENTKIRALY, fotooperator de bord – plutonier adjutant principal. Dan ROTĂRESCU şi din partea Direcţiei Topografice Militare, operator foto – căpitan inginer Marius STANCIU.
Liviu îşi ia în primire deja rolul şi începe fotografierea. Dau un ocol avionului şi îl privesc. Văzut de aproape e total diferit faţă de ce ştiam eu. Gri-ul mat care-l acoperă îl face mai frumos decât îşi închipuie cineva. Aripa sus, consolele motoarelor, incredibil de mari văzute de aproape, şi apoi am atins palele. Mi se păreau imense, acum, lângă mine. Dădeam târcoale fuselajului, mi se intersectau privirile cu ale celor din jur, unii miraţi, alţii zâmbitori. Probabil simţeau deja că ne câştigaseră definitiv. Vin cu toţii, se ia în primire avionul şi mă retrag ca să-i privesc puţin, atingeri ale fuselajului, discuţii legate de ceva anume, scurte explicaţii, se dă din cap, e ok. Urcăm şi ne invită alaturi de ei la briefingul din avion. Ne adunăm cu toţii, ei in jurul meselor iar noi lângă ei, pozând şi încercând să ascultăm tot ce se vorbeşte. Ne acceptaseră, era clar. Comportament ireproşabil, uman şi profesional, exact cum mă aşteptam deşi nu mai aveam nevoie de confirmări.
Pe scurt, această misiune, ca şi multe altele, făceau parte dintr-un contract al Ministerului Apărării Naţionale cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, mai precis APIA. Început în 2010 şi cu o finalitate în 2022, finanţat European, proiectul presupunea fotografierea întregii ţări şi crearea unei hărţi complete şi complexe. Se împărţise ţara în vreo 60 de sectoare care trebuiau fotografiate corespunzător. Se repetă povestea la fiecare 3 ani, în acest fel verificându-se exactitatea informaţiilor şi evidenţierea unor eventuale schimbări în zonele împădurite, lacuri etc.
Adică, folosind o camera de rezoluţie mare, se zboară în linii drepte în cadrul blocului respectiv, luându-se astfel imagini cât mai clare cu solul, pădurile şi tot ce era sub noi. Camera Leica, extrem de scumpă, acoperea o lăţime de 3 km şi o acurateţe de 1 pixel = 10-15 cm. Deşi pare simplu, trebuia ţinut avionul în linie dreaptă, pe linii imaginare, marcate în GPS, evitând cât se poate abaterile stânga-dreapta.
Gata, se închide uşa şi ne ocupăm fiecare locurile. Se apleacă şi, trecând prin tunel, îşi ocupă locul în botul avionului navigatorul. În cabina de pilotaj, în dreapta, comandorul cdorBĂLAN şi în stânga Gabriel, secondaţi de tehnic şi radiotelegrafist încep verificările.
Urmăresc cât pot gesturile şi ascult vocile. Se repetă comenzile şi se confirmă fiecare procedură. Privirile mătură bordul destul de mare şi bogat, sporadic se ridică frunţile şi degete ferme se duc direct la locul specificat urmând confirmarea. Ştiam atunci şi acolo că eram exact în locul potrivit şi cu oamenii potriviţi.  Nu doar siguranţa pe care o degajau, ci şi deschiderea avută, felul în care îţi explicau fiecare întrebare avută pentru ei, lămuririle suplimentare, dacă era cazul, erau o desfătare şi încă nu începusem să zburăm.
Aud „gata”, şi, ajutaţi de cele 800kgf ale APU, se pornesc pe rând motoarele. Cum să vă descriu, vibraţie uşoară, apoi tremur liniar, un sunet demenţial şi uriaşele elici toacă aerul dimineţii. Erau de acum, fiecare, un disc urmat de propria aripă. Se aduc motoarele în parametri după câteva schimbări de regim şi avionul se clătină uşor, ţinut doar din frâne. Începem rulajul şi, ca o doamnă ce se respectă, scutură praful în urma ei cu jetul de aer al motoarelor. Intrăm pe calea de rulaj şi străbatem kilometri către sud. Urma să decolăm de pe 26L. Motoarele se pun în plin, apoi se reduc, se frânează, control al comenzilor, văd în jurul meu vitalitate, simt siguranţă şi respir profesionalism. Ajungem la „hold”, nu stăm mult, câteva secunde doar, şi ne axăm. Urc pe prima treaptă să văd mai bine, radiotelegrafistul de langă mine îmi face semn să mă ţin şi schiţează un zâmbet scurt. Probabil realiza deja cu cine îşi împarte spaţiul şi cred că mă înţelegea perfect.
Brusc, cele două Ivchenko capătă glas şi simt corpul presat de partea de sus a uşii. Mă ridic puţin şi văd cum prindem viteză, aud  fragmente de cuvinte în zgomotul puternic din cabină, câteva „70….100…”,  amortizorul roţii din faţă sună puternic, Gabriel trage de manşă, tija acesteia, neagră, iese din bord spre el şi suntem deja cu roata de bot sus. Rulăm puţin pe două puncte şi ne desprindem elegant, perfect orizontal, fără corecţii de manşă. Urcăm frumos şi aud „tren escamotat”, iar trei indicatoare roşii confirmau siguranţarea lui. Cred că am zâmbit atunci, nu mai ştiu sigur, dartehnicul, întorcându-se spre mine, m-a privit ca şi cum eram cu gura până la urechi.
Era uşor să ne privim unii pe alţii, teoretic ştiam şi întelegeam ce fac ei acolo; la alt nivel, decolasem şi eu, de multe ori, iar ei ne primiseră ca pe unii de-ai lor. Asta se simte prin orice, toţi porii remarcă faptul că eşti acceptat ca fiind unul care a mai păşit prin aer, susţinut de două planuri metalice.
Trecem peste şosea şi văd clădiri şi maşini grăbite. Privind şoseaua din postura asta, m-am simţit prima dată la zborul ăsta ca într-un bombardier din război. Vedeam garduri, stâlpi şi sârme, oameni, curţi, toate trecând rapid pe sub noi, apoi virăm stânga în urcare. Ştiţi voi, brusc, planul stâng se duce în jos iar cel drept zgârie la infinit cerul gol şi albastru. Gri-ul aripii noastre se duce într-o multitudine de culori terestre arându-le virtual.
Întram pe cap compas şi satisfăcut mă întorc în cabina pasagerilor. Iau loc şi notez lucruri, aveam toţi senzorii deschişi şi activaţi, întreb una-alta, simt cum motoarele fac gălăgie şi îmi spun că, după câteva ore, o să mă doară urechile.
Urcăm până la 3000 şi apoi îl pune la orizontală. După câteva minute, virează brusc, coboară puţin botul, AN-ul se scutură nervos şi din comenzi scurte se stabilizează. Intrăm la „atac” pe prima linie din acea zi. Ajung în cabină şi privesc scena. Ochii la GPS, capul întors uşor spre dreapta al lui Gabriel şi privirea spre ecranul ăla mic; văd abaterile marcate, mici, şi apoi liniile se suprapun. „0” la deviaţie şi mă apropii să înţeleg cum face!? Văd mâna stângă pe semi-volanul manşei şi dreapta pe pilotul automat. Întreb totuşi dacă lucrează doar din AP dar aflu că nu, şi din palonier. Cum naiba poate aşa de fin, că nu sesizăm cursa palonierelor? Lucra conjugat şi la mare fineţe, iar privirea fixă spre indicatorul menţionat. Observ cum pe scaunul din dreapta se duce mâna stângă pe manşă şi degetul apasă emisia, intrăm cu Craiova, aveam să o văd imediat. În dreapta, pista aeroportului şi apoi oraşul, mare, rămân în urma noastră. Cu coada ochiului mă uit totuşi în stânga, nemişcat de minute bune (făceam 100 de km în 15 minute), mă întrebam cât rezistă. A rezistat. Atunci am înteles ce înseamnă misiunile de genul ăsta. Câtă concentrare în tot acest timp, deşi la suprafaţă zici că e doar un zbor din A în B. Nicidecum.
Repetăm de mai multe ori şi, între timp, mă duc la navigator. Privind prin botul vitrat, mă simţeam Han Solo în al său „Şoimul Mileniului”, fără exagerare. Eram în interiorul avionului şi în jurul meu era cer, iar undeva dedesubt, planeta brăzdată se lăsa devorată aerian.
Se schimbă pilotul în stânga şi Dabu reia poziţia lăsată de predecesor. La fel, ochii la ecran, liniile suprapuse şi, cu o mişcare bruscă, se întoarce o fracţiune de secundă spre mine şi îmi trage cu ochiul. De pe scaunul din dreapta sunt privit şi apoi comandantul îmi zice, „noi doi suntem maniaci cu ţinutul la 0”. Întelesesem tot dintr-o frază şi un gest. Maistrul Priboi reglează ceva, radiotelegrafistul notează pe o coală (am văzut apoi, era blocul nostru, cu liniile care marcau fiecare trecere, cu timp şi abateri), mă întorc şi din uşa cabinei am văzut cum, în spate, responsabilii cu fotografierea supravegheau aparatele şi atunci am înţeles iar. Toţi, formează un întreg. Atât de bine sudat, fiecare cu bucata sa de făcut, iar eu am simţit că le aparţin. Fără cuvinte mari, de la început au lăsat să se înţeleagă asta, iar pe timpul zborului m-au cucerit definitiv. Nici nu se putea altfel. Că sunt la vânătoare, elicoptere sau transport, între ei m-am simţit acasă, întotdeauna.
Mă duc înspre spate, pozez ceva prin trapa de sticlă şi, lăsând aparatul deoparte, întreb la cât suntem. Dan ROTĂRESCU priveşte ceva şi zice „3021 de metri”. Ce chestie, îmi zic, la fix, putea să zică undeva la 3000. Doar că ei lucrează la metru şi implicit raportările lor sunt de precizie. Ne balansăm puţin, abia perceptibil, mă aplec peste trapă şi privesc în jos. Preţ de o clipă m-am simţit iar într-un bombardier, căutând ţinta pe sol. Vedeam case, canale, multe altele, treceau pe sub noi creând senzaţia că stăm pe loc şi jos se derula un film. La 3021 de metri sub noi, o geometrie multicoloră trădează solul Olteniei. Este, poate, imaginea pe care o să o am multă vreme în minte.
În dreapta, o fâşie lungă de beton dezvăluie fostul aerodrom de la Siliştea Gumeşti, părăsit de mult, cu clădirea comandamentului nu foarte mare, aproape uitat acum. Nu după multă vreme trecem pe lângă Deveselu, privesc lung pe geamul în mare parte mătuit şi mă gândesc la timpul când lave de foc împingeau puternic vânătorii de dural.
Înfipt adânc în scaun, îmi plimb privirea peste motorul de lângă mine, capotele lui, înscripţionate, stau nemişcate, protejând uzina de sub ele.
Încercam să-mi pun ordine în gânduri şi să aşez informaţiile la locul lor, erau atât de multe. Am notat pe coli liniate, cu convingerea că nu voi putea găsi cuvintele care să exprime exact ceea ce am trăit eu acolo sus, cu ei. Dacă până acum priveam cum ei, cei dragi mie, plecau spre înalt iar eu rămâneam să-i aştept, iată că, cel puţin în cazul acesta, am făcut parte dintr-o misiune pe care o voi purta cu mine mereu.
Ne îndreptăm spre casă şi mă duc în botul avionului să filmez aterizarea. În tur de pistă, travers aerodrom, realizez încet-încet şansa care mi-a surâs şi ştiu sigur că am zâmbit din toată fiinţa mea când, la scoaterea trenului, metalul din jurul nostru s-a cutremurat iar apoi s-a liniştit, intrând cuminte la virajul 3 cu 4. Axul, redresăm, am filat puţin şi s-a lăsat incredibil de uşor pe pistă, fără bonturi. Sunetul se schimbă, frânăm câteva secunde şi apoi degajăm pista. Locul de parcare, motoarele tac şi uşa se deschide; coborâm, mulţumim, ne strângem mâinile şi atunci realizez cât de bogat sunt, cum am avut în viaţă privilegiul să-i cunosc pe câţiva dintre ei, mulţi-puţini, nu ştiu. Calitatea lor însă depaşeşte orice avuţie materială închipuită.
Fără urmă de îndoială, amprenta lăsată de oamenii cerului asupra mea se duce mai departe de privitul în ochi, strângeri de mâini şi „bine ai venit la noi”.
Pentru că cei care îmi fac această urare sunt cât se poate de sinceri şi curaţi, precum cerul dincolo de plafon.
A fost un pas înainte spre alte proiecte şi am resimţit normalitatea situaţiei în fiecare fibră. Spun normalitate pentru că primii paşi înspre această stare au fost făcuţi. Graţie unor oameni fabuloşi, noul îşi face loc şi, de fapt, redevenim treptat pachetele de emoţii şi senzaţii ce refuză gândul de a mai irosi trăiri, pe fleacuri inutile.
Al vostru, Piţigoi.

Sunt convins ca nu exista lucru mai frumos decat sa faci o misiune de pace cu un avion militar. Stiind ca prin zona survolata de voi exista si orasul care are onoarea a ma gazdui, nu ati tras o poza de la 3021 m asupra Rosiorilor?