Yokoso Japan!

Yokoso Japan!


Curiozitatea si o anume fascinatie pentru Tara Soarelui Rasare pe care presupun ca multi occidentali au resimtit-o macar o data in viata de cand Marco Polo a deschis Drumul Matasii catre Orient m-a facut acum un an sa-mi propun ca destinatie de vacanta Japonia. Am facut deci un plan si o multime de rezervari si s-a conturat urmatoarea calatorie focalizata pe cele doua capitale nipone, Kyoto, vechea capitala imperiala si Tokyo, capitala moderna.

Zborul a fost simplu: Stockholm-Copenhaga-Tokyo, adica ARN-CPH-NRT.

Fiind al doilea TR pe care il postez pe acest forum, trebuie sa fac o marturisire rusinoasa: sunt spotter de conjunctura! Imi place foarte mult sa zbor si ma intereseaza avioanele si aviatica in general. Prin urmare, daca imi ies avioane in cale profit de ocazie si le fotografiez, fara sa am insa talentul si dedicatia celor mai multi dintre membrii acestui forum. Acestea fiind spuse, fac din nou un apel la clementa fiindca iar nu am suficiente fotografii ca sa documentez acest TR asa cum se obisnuieste aici. Am ales insa sa va povestesc despre Japonia fiindca am vazut ca desi multi dintre voi au fost in vacanta in Asia inca nu e nici un TR despre Japonia. Deci, m-am gandit ca poate foloseste cuiva la alegerea unei destinatii de vacanta.


Incepem deci cu plecarea de pe Arlanda, Stockholm.

Primul avion care astepta sa-l fotografiez:

CSA OK-XGB



Hm... nu sunt singura interesata de CSA...



SAS LN-RPB



Air Berlin D-ABGI



In aeroport era expus un skydancer al celor de la Breitling, a fost o surpriza draguta pentru mine sa-l vad de aproape:





Cu dumnealui, SAS OY-KFF, pe numele lui de botez Karl Viking, am calatorit pana la Copenhaga:





La decolare, in apropiere de Arlanda:



Dupa vreo ora ne apropiem de Copenhaga si incep sa se vada morile de vant frumos plantate in apa:



Am aterizat pe CPH:



Am avut foarte putin timp pentru fotografii in Copenhaga:





Cimber Sterling OY-MRE:





Ne punem toata increderea in alt viking, SAS OY-KBI, Rurik Viking pe numele lui, sa ne duca pana in Japonia:







On board – primul contact cu civilizatia japoneza. Vecinul de alaturi se descalta de pantofii de exterior si isi pune, desigur, papucii de casa, fiindca asta ii va fi casa pentru urmatoarele 11 ore:



Zburam iar pe deasupra Suediei. Recunosc cu usurinta orasul Malmö dupa turnul rasucit din port, turn care a facut subiectul unui documentar interesant pe Discovery despre constructii spectaculoase:





Urmeaza Lund, un orasel mic de langa Malmö cu veche traditie ecleziastica si universitara:


Daca aveti cumva privirea foarte agera si ati dibuit un heliport in fotografia de mai jos va pot spune ca apartine sectiei de urgente a spitalului din Lund:



Lasam Suedia in urma si incepem sa zburam pe deasupra Finlandei:



Un aerodrom ce pare dezafectat undeva in mijlocul padurii, mi-a placut ca vazut de sus pare ca are forma de avion...



Zburam pe deasupra Rusiei, ultimele fotografii inainte de a ingheta complet hubloul:





Deci, dupa un zbor pana la Tokyo de numai 14 ore cu o escala la Copenhaga am pasit pe taramul nipon si Japonia ne-a intampinat cu „Yokoso!” adica „Bun venit” pe limba lor.

Tokyo


Toate cliseele despre Tokyo sunt adevarate: un oras nou, extrem de animat si de aglomerat, inundat de reclame colorate si galagioase ziua, si lumini de neon noaptea, un furnicar in care 12 milioane de japonezi se grabesc mereu catre undeva si Hello Kitty e ridicata la rangul de zeitate al carei chip e prezent indiferent incotro iti indrepti ochii.

O combinatie de nou si vechi, dar nu chiar foarte vechi fiindca la razboi orasul a fost greu bombardat si n-a mai ramas mare lucru din el. Zgarie nori alaturi de case mici si destul de ponosite intr-o amestecatura in care se construieste aparent fara nici un plan de urbanizare in care cel mai mult au avut de suferit copacii si verdeata care au fost exilati in oaze idilice numite gradini, desigur japoneze, si parcuri.

Cu una dintre aceste oaze voi incepe si eu povestea, gradina Palatului Imperial.

Spre deosebire de palatele europene, cele japoneze nu au nici pe departe acelasi gen de grandoare si in nici un caz aceeasi opulenta coplesitoare. Par mai curand resedintele unor oameni a caror preocupare principala nu e impresionarea vizitatorului, n-am regasit nimic care sa-ti evoce de exemplu grandomania Regelui Soare.

Palatul Imperial din Tokyo nu se viziteaza, iar complexul palatului are un regim de vizitare destul de strict, vizitatorii trebuie sa depuna o cerere si sa faca o rezervare in avans iar noi nu am avut timp sa o facem. O parte insa a gradinii e accesibila mereu publicului. Prin urmare aceasta a fost primul loc pe care l-am vizitat si noi in Tokyo.


Podul catre poarta principala de intrare:




Gradina palatului, tipic japoneza, desigur, cu mici iazuri cu pesti aurii si vegetatie bogata intr-o dezordine controlata:



Dupa doar cativa pasi prin partea de parc deschisa publicului am vazut un indicator catre „Gymnasium” si fara sa stim bine incotro mergem l-am urmat. N-am ajuns prea departe pentru ca o poarta masiva si un gard viu des ne blocau drumul.



In dosul gardului se vedea o cladire, dar ceea ce mi-a zgandarit curiozitatea e ca din cladire veneau niste strigate de lupta si se auzea un zgomot de bete lovite cum numai in „Cei 7 samurai” am mai auzit.

Prin urmare m-am apropiat si am incercat sa trag cu ochiul prin gardul viu...



... si iata ce-am vazut - samurai moderni se antrenau pentru lupta, ori, mai curand, pentru paza imparatului:




Tokyo vechi si nou:




Tokyo e impartit in mai multe districte fiecare cu specificul sau. Pe cele mai atragatoare pentru turisti le-am luat si noi la explorat.

Primul a fost Ginza, poate cel mai faimos. Ginza e o zona comerciala destul de pretentioasa, in care cei cu bani ies la cumparaturi la Dior, Armani, Van Cleef & Arpels sau Tiffany, iar ceilalti se multumesc cu „window shopping”. Exista totusi si magazine ale unor firme cunoscute care fac lucruri si pentru buzunarul omului de rand si bineinteles o multime de restaurante japoneze si occidentale precum si cafenele si patiserii frantuzesti, in aceeasi amestecatura aparent fara noima cu care m-am obisnuit in Tokyo.

Ginza pe inserat...



... si dupa caderea noptii:



In weekenduri principala artera comerciala, bulevardul Ginza, se inchide si devine pietonal si nu e neobisnuit sa vezi japonezi mici si mari, femei si barbati, purtand kimonourile traditionale. Daca te vad ca-i admiri si le zambesti se opresc si-ti pozeaza cu placere. M-am bucurat fiindca eram extrem de tentata sa le fac fotografii, dar mi se parea ciudat sa o fac fara sa le cer voie. Ba mai mult, am citit ca pana ca si membrii in Yakuza, mafia japoneza, usor de recunoscut dupa tatuajele elaborate cu care se impodobesc si foarte mandri de ele nu se dau in laturi sa-ti pozeze daca te arati incantat de ele. N-am avut ocazia sa verific treaba asta si poate ca e mai bine asa...

Kimonouri inflorate si zambete prietenoase:



La shopping pe Ginza:



Unul dintre reperele din Ginza e „The Sony building”, adica magazinul celor de la Sony in care citisem ca au tot ce-ti poate da prin minte plus unele produse inca nelansate, asa ca bineinteles ca nu l-am putut rata. Dezamagirea a fost crunta. Desi cladirea arata destul de impresionant din exterior, inauntru e mica si inghesuita, n-am vazut nimic special, totul la preturi comparabile cu cele din Europa.



Alt district din Tokyo interesant pentru turisti e Asakusa. Spre deosebire de Ginza, Asakusa e un cartier modest pe care lumea il viziteaza in drum spre Asakusa Kannon Temple, templu budist dedicat zeitei Kannon, vechi de pe la anul 600.

Templul lui Kannon din Asakusa impreuna cu pagoda de rigoare:



Dupa ce treci de poarta templului te regasesti nu in curtea linistita a unui lacas de cult ci in mijlocul unui bazar liniar ce se intinde pe vreo 200 de metri si care te conduce catre templul propriu-zis, in care poti cumpara evantaie, dulciuri japoneze, kimonouri ieftine si multe nimicuri, intr-o incercare clara de a-ti arata cat de departe de perceptele budiste de a nu poseda bunuri materiale te impinge consumatorismul japonez:



Strazi marunte din Asakusa:



Asakusa e un cartier mai periferic si cel mai tentant mod de a te intoarce in zona centrala e sa iei un vaporas de croaziera pe raul Sumida, ceea ce am facut si noi. Plimbarea cu vaporasul nu e nicidecum spectaculoasa, raul te poarta deopotriva prin cartiere rezidentiale si prin zone de institutii, iar cheiurile sunt mai curand urate decat ingrijite. Cam ca-n poza de mai jos:



Inapoi in centru deci, in Shinjuku, cartier in voga alaturi de Roppongi, primul vestit pentru viata agitata in timpul zilei, al doilea faimos pentru viata de noapte.

Imagine tipica din Shinjuku intr-o zi ploioasa:



Japonia moderna pare sa-si fi uitat trecutul razboinic si se prezinta ca o tara pacifista dornica de calm si armonie in lume. La drept vorbind nici nu au de ales tinad cont cat de mult le-au fost limitate cheltuielile pentru armata dupa cel de-al doilea razboi mondial. Mai toti japonezii cu care am stat de vorba mi-au amintit macar o data cat de deschisi sunt spre cooperare si ce mult isi doresc pace si liniste intre toate neamurile lumii. Pentru unii insa asta e doar varianta corecta politic si acest lucru mi-a fost confirmat de o vizita la Yasukuni Jinja, altar, sanctuar, loc sfant shinto si la muzeul din imediata lui apropiere.

Yasukuni Jinja a fost construit de primul imparat Meiji si e dedicat eroilor soldati care au murit pentru imparat si implicit pentru Japonia. In realitate e perceput chiar si de catre japonezi ca un loc de referinta pentru nationalisti si de cei care nu incearca sa ascunda spiritul razboinic japonez. M-am convins si eu de asta cand am vazut doi tineri inchinandu-se in fata altarului, pocnindu-si palmele de doua ori dupa obicei si apoi, in mod neasteptat, pocnindu-si si calcaile in cel mai militaros spirit. Muzeul de langa Yasukuni Jinja e dedicat si el tot eroilor japonezi morti in razboaie. Nu e un muzeu de stat, e oarecum particular si e interesant mai ales pentru lectia de istorie alternativa pe care ti-o ofera. De exemplu razboiul sino-japonez e prezentat ca „incidentul chinezesc”. O sectiune speciala e dedicata pilotilor kamikaze si am vazut si un kaiten, „torpila umana”, ghidata tot de piloti sinucigasi. Si am vazut chiar si un avion de vanatoare Zero.

Yasukuni Jinja:



Specificul japonez - Zero si kimonouri:












In sfarsit, sunt multe de vazut in Tokyo si as mai avem multe de povestit, dar cum mai am atat de mult de scris si despre celelalte locuri pe unde am fost, am sa inchei povestea despre Tokyo cu o imagine de ansamblu. Tokyo are extrem de multi zgarie nori si in destui dintre ei se gasesc platforme de observatie accesibile turistilor.

Vedere de sus, din World Trade Center, inainte de a se innopta de tot:



Tokyo Tower, imitand Turnul Eifel, dar intrecandu-l cu 9 metri:



La poalele turnului:



”Steaua de mare” intruchipata din soselele orasului vazuta din Tokyo Tower:

”Fotografia de nunta”


Intr-o zi am fost sa vizitam Meiji-Jingu, alt templu sau, in sfarsit, altar shinto, nu stiu bine cum ar fi mai potrivit sa traduc Meiji Shrine in romana asa ca de aici incolo am sa-i zic templu. Caldura si umididatea erau coplesitoare si ne taram picioarele fara prea mult entuziasm prin curtea templului cand deodata vedem ca sub o arcada incepe sa apara o procesiune.




E un alai de nunta!




Procesiunea iese de sub arcade si continua pana in mijlocul curtii, mergand incet, parand ca nu baga de seama nici cei doi fotografi oficiali si nici armata de fotografi accidentali:




Mirii:




Parinti, frati, surori, unchi, matusi, cumnati si nepoti:




Procesiunea se opreste in centrul curtii templului. Preotul shinto se intoarce inspre miri si se inclina iar ei raspund la fel:




Aparent asta a fost toata ceremonia si lumea se indreapta catre un colt al curtii unde se pregateste mise-en-place-ul fotografiei de nunta. O armata de ajutoare forfoteste in jurul lor aranjandu-i la locurile prestabilite, potrivind fiecare fald al kimonourilor, retusand machiajul si incercand sa calmeze si sa distreze nuntasii minori:




Nimeni nu misca, nimeni nu respira si categoric nimeni nu zambeste prea larg in poza oficiala de nunta:




Gata fotografia, s-au destins fetele si au aparut si zambetele:




Lumea se risipeste si ramane doar mirele privind consternat o hartie, o fi nota de plata?




”Hm... astia or fi adunat si data?”

Fuji-san


"- Ce-ti vine in minte cand te gandesti la Japonia?
- Flori de cires, gheise, samurai si bineinteles muntele Fuji."

Asta a fost raspunsul pe care-l astepta ghidul care ne-a dus pe munte de la grupul european de turisti pe care l-a avut in grija.

Ce raspuns a primit in schimb?

"Sushi si Toyota..."

Japonezii privesc deci muntele Fuji, Fuji-san, ca pe unul dintre simbolurile lor nationale. In trecut si in parte chiar si astazi, muntele Fuji era considerat un loc magic in care se refugiaza spiritele strabunilor dupa moarte. Avand in varf un vulcan activ care ultima data a erupt pe la 1700, muntele Fuji nu e mai inalt de vreo 3700 de metri, dar avand o forma aproape perfect conica si fiind inconjurat de munti mult mai scunzi din Alpii japonezi, e foarte spectaculos mai ales in lunile de iarna cand varful ii e acoperit cu zapada. Asa apare in toate ilustratele japoneze, un munte conic cu un varf alb, semet profilandu-se pe un cer perfect albastru. Bineinteles ca nu asa l-am vazut noi, de fapt am avut mare noroc ca l-am vazut, pentru ca in lunile de vara evident ca nu mai e zapada nici macar la 3700 m iar ceata si norii il ascund mai tot timpul. Japonezii spun poetic ca Muntele Fuji e timid si se ascunde... eu as spune ca e cam nepoliticos, in fond am batut atata drum ca sa-l vad, l-am gasit acasa, dar n-a vrut sa deschida usa.


Muntele Fuji vazut de la popasul de la jumatatea inaltimii sale:




In decurs de doua-trei minute muntele a devenit aproape invizibil, apoi s-a ascuns total in ceata dupa care ceata a mai inceput sa se risipeasca dar varful tot a ramas ascuns.








In Japonia se spune ca trebuie sa fii prost daca n-ai urcat niciodata pe Muntele Fuji, dar esti si mai prost daca ai urcat de doua ori.


O mare de excursionisti pregatindu-se de ascensiune:




Toti isi iau rolul foarte in serios si-si fac incalzirea pentru urcus:




Cum nu suntem japonezi si cum aveam dubii mari cu privire la privelistea din varf tinand cont de ceata care cand venea, cand pleca, iar cand venea o puteai taia cu cutitul ne-am multumit cu urcusul numai pana la jumatate. Si apoi nici steagul Romaniei nu-l aveam cu noi ca sa-l infigem in varf...




Spotting pe muntele Fuji – altfel de zburatoare:

Hakone


Si ce calatorie in Japonia ar mai fi si aia fara macar o noapte dormita pe tatami intr-o casa cu pereti de hartie?

Din Tokyo am pornit-o deci spre Hakone, o statiune montana pe malul lacului Ashi unde rezervasem o camera la un ryokan, adica o pensiune japoneza traditionala. Am fost avertizati inca de cand am facut rezervarea: daca vrem pat normal ori mancare vestica va cam trebui sa ne punem pofta-n cui fiindca ei nu ofera asa ceva. In schimb ofera altceva, alungarea stresului printr-o baie in onsen, adica izvoare termale amenajate chiar in pensiune sau in gradina ei. Randuiala baii in onsen e urmatoarea: abandonezi la intrare kimonoul si inainte de a intra in apa faci un dus si acesta tot urmand reguli stricte. Sezand pe un scaunel pitic te sapunesti bine si apoi cu un hardau mai mic din lemn incepi sa te clatesti cu mare grija, fara sa-ti stropesti vecinii. Fiindca da, baile in onsen nu sunt individuale ci se cam fac in comun, desigur fara a se amesteca femeile cu barbatii. Abia dupa ce te-ai spalat bine poti intra in mica piscina facuta din pietre in care curge apa izvorului termal, adanca doar de vreo jumatate de metru. Adica numai buna cat sa te acopere pana la gat daca sezi pe fundul ei. Asa aratau si cele doua onsenuri din ryokanul la care am stat noi, atat cel interior cat si cel de afara. Eu am avut mare noroc atunci cand am fost ca s-a nimerit sa fiu singura, altfel balacirea in costumul Evei precedata de spalatul cu hardaul sezand pe un scaunel in prezenta altora imi cam dadeau o stare de disconfort pe care nici chiar minunata apa termala n-ar fi alungat-o.

Drumul insa pana la ryokan a fost nitel mai complicat fiindca am folosit „numai” urmatoarele mijloace de transport: din Tokyo si pana la Odawara am mers cu un Shinkansen, echivalentul nipon al TGV-ului pe care il depaseste insa atat in vechime cat si in viteza. De la Odawara am inceput sa urcam muntele mai intai cu un tren local, ceva intre tren si tramvai dupa frecventa opririlor, apoi cu un tren de munte care serpuia fie pe buza unor hauri abrupte, ori prin tuneluri si peste poduri de fier, ca in final sa luam un funicular. Si urcam, si tot urcam, si tot urcam, de m-am intrebat de cateva ori daca n-am inteles cumva gresit instructiunile ori daca mergem la capatul lumii sa ne intalnim si noi spiritele stramosilor.

Drumul cu trenuletul de munte:




Funicularul:




Adevarul e ca ce ne astepta sus a meritat osteneala drumului. Camera avea exact atat mobilier cat se vede, plus un televizor intr-un colt pe care am evitat sa-l prind in poza fiindca imi strica aspectul ei idilic. Panourile pictate glisau si in dosul lor era de fapt un dulap. Sub dulap e o cutie in care sunt prosoape si cele doua kimonouri pe care eram liberi sa le purtam atat in camera cat si la masa ori la plimbarea prin gradina. Uitam sa spun ca ne-am descaltat la intrarea in ryokan si am umblat in papucii de casa primiti de la ei. In plus la toaleta aveam alti papuci in care trebuia sa ne schimbam dupa ce lasam papucii de camera la usa. Astea-s obceiurile... asa fac japonezii si la ei acasa. Revenind la camera, in dosul paravanelor din antreu se gaseau saltele si asternuturi pe care am dormit si pe care ni le-am pregatit singuri. Sincer, a fost foarte confortabil, ca un pat cu saltea mai subtire si fara picioare. Totul ar fi fost perfect daca n-ar fi mirosit atat de puternic a ceai verde, miros pe care eu nu pot sa-l sufar. Parca totul era impregnat cu ceai verde, tatami, peretii, plafonul care era dintr-un soi de impletitura asemanatoare cu un tatami lacuit, ce mai, totul. In sfarsit asta nu ne-a impiedicat insa sa dormim bustean si sa ne trezim plini de energie a doua zi exact la timp pentru cutremurul de dimineata, primul din seria de trei pe care le-am simtit. Fiindca Japonia se stie, e tara cutremurilor, cica ar avea cam 100 de cutremure pe an, asa ca nu-i de mirare ca pana ca si noi am prins 3. Celelalte doua ne-au prins in Tokyo, cu o zi inainte de plecare, in hotel, la etajul 8. Palpitant... dar sincer m-as fi lipsit de excesul de adrenalina.

Camera din ryokan:






Sufrageria:




Gradina:








Pensiunea noastra parea ca e la capatul lumii, precum spuneam. Realitatea e ca era intr-o statiune mica intinsa de-o parte si de alta a cablului de funicular pe la mijlocul inaltimii piscului de munte pe care ne aflam. Prin urmare nu era mare lucru de facut inafara ryokanului asa ca am decis sa ne petrecem timpul in Hakone, statiunea principala. Ca sa mai variem ruta si mijloacele de transport am decis sa urcam mai intai cu funicularul chiar pana in varf de munte si apoi sa luam telecabina pana jos. Ruta asta e mult mai spectaculoasa, cu multe statii pentru telecabina si te duce din pisc in pisc pana in vale.


Towards the Twilight Zone:




Intre doua piscuri se gaseste o vale spectaculoasa, lipsita de vegetatie, careia japonezii ii spun „Iadul”. Motivul e fumul cu miros de sulf care se ridica din niste gauri in pamant, zona fiind vulcanica. Depunerile galbene de sulf de fapt se pot vedea chiar si de sus din telecabina. Ceva ce nu trebuie ratat odata ajuns in „Valea Iadului” din Hakone e mancatul oualelor negre. Acestea sunt oua normale de gaina fierte in izvoarele termale din vale, oua a caror coaja se coloreaza in negru in timpul fierberii datorita diverselor reactii chimice. Cica daca mananci un ou negru traiesti cu 7 ani mai mult, daca mananci doua, traiesti cu 14 ani mai mult, iar daca mananci trei traiesti... ohoho... pana mori. Eu am mancat doar unul. N-are un gust prea special, un ou fiert moale cu foarte vag gust de afumat.


„Valea Iadului” ...




... si vestitele oua negre:




Pe funie deasupra unui covor compact de copaci:




Din telecabina am vazut in zare Muntele Fuji iesind din nori...




... si lacul Ashi in vale intr-un peisaj cu capu’n nori:




Am ajuns deci in vale in Hakone care a fost candva punctul de vama dintre Kyoto si Edo, fostul Tokyo de azi. Pe vremea shogunilor Hakone a jucat un rol destul de important. Imparatul traia in Kyoto, shogunul in Edo. Tot in Edo, in regim de ostateci traiau familiile lorzilor locali. In felul asta shogunul isi asigura loialitatea lor. Prin urmare punctul de vama din Hakone juca un rol de baza in acest sistem pentru ca permitea pe de-o parte controlul armelor care intau in Edo iar pe de alta parte incercarile de evadare ale ostaticilor. In plus, fiind plasat pe malul lacului, controla usor si traficul pe apa.

La aproape 140 de ani de la restauratie, fara control si restrictii, am luat si noi un vapor si ne-am plimbat pe lac incercand sa ignoram uriasele lebede de plastic colorat care stricau armonia peisajului.

Hiroshima


Pe 6 august am vrut neaparat sa ajungem la Hiroshima pentru comemorarea tragediei care a transformat Hiroshima

din...



... in




Se poate spune deci ca Hiroshima a renascut din cenusa. Azi e un oras japonez normal, cu zgarie-nori alaturi de case obisnuite in zapaceala care ne devenise deja familiara, cu o mare diferenta totusi: nimic aproape nu e mai vechi de 64 de ani, nici o cladire, nici un copac, nimic...




Stiu ca exista o multime de motivatii si de justificari pentru ce s-a intamplat pe 6 august 1945 dar cu toate acestea
tragedia umana nu are egal. Poate ca cei 140000 de morti au fost plata pentru scurtarea razboiului si salvarea multor altor vieti, dar chiar si asa am fost impresionata cu mult mai mult decat m-as fi asteptat cu spiritul meu cinic la fiecare pas din zona hipocentrului exploziei. Cel putin in Hiroshima Peace Memorial Museum de la un punct incolo n-am mai putut privi exponatele, mai exact din momentul in care am vazut „omul din care n-a mai ramas decat umbra”. Pe 6 august 1945 la 8:15 dimineata un om sedea pe treptele bancii din Hiroshima si astepta sa se deschida. Atunci s-a intamplat explozia si cum banca era aproape de hipocentru omul a fost... vaporizat. Din el a ramas doar „umbra” ca o pata mai intunecata pe treptele bancii. Bucata respectiva de piatra a fost adusa in muzeu. Din acelasi muzeu sunt pozele machetelor puse mai sus in care se poate vedea foarte bine cum dintr-un oras in cateva clipe n-a mai ramas nimic inafara de cateva cladiri din beton.

Dintre ele, cea mai cunoscuta este Domul Atomic, cladirea de beton armat aflata cel mai aproape de hipocentrul exploziei. Candva un centru de expozitii industriale, dupa explozie din el au ramas doar peretii deoarece suflul exploziei a determinat prabusirea plafoanelor. Ruinele sale au fost pastrate ca un memorial al victimelor exploziei atomice.






In fiecare an pe 6 august intre 8 si 9 dimineata are loc o ceremonie de comemorare iar la ora 8:15 se bate Clopotul Pacii care se afla pe o insula vis-a-vis de Domul Atomic. Noi am ajuns intentionat dupa ceremonie findca vroiam sa evitam chestiile organizate. Cu toate acestea inca mai era o multime de oameni pe acolo care depuneau flori, imparteau fluturasi cu mesaje impotriva armelor atomice sau vizitau doar. In drum spre Clopotul Pacii am fost abordati de un grup de scolarite care ne-au intrebat daca vrem sa ne fie ghizi in parcul memorial. Am fost incantati de oferta si ele si-au luat rolul foarte in serios. Erau 5 fetite plus fratele uneia dintre ele si invatasera fiecare cate o parte din textul pe care-l pregatisera intr-o engleza mult mai buna decat engleza poticnita cu care ne obisnuisem in Japonia. Ne-au dus la Clopotul Pacii si ne-au povestit ca are gravat pe el harta lumii fara granite intre tari in spiritul armoniei care ar trebui sa domneasca in lume si ne-au invitat sa-l batem si noi si bineinteles ca am facut-o.




De acolo ne-au condus catre Monumentul lui Sadako Sasaki si ne-au spus povestea ei. Sadako Sasaki a fost o fetita care a facut leucemie din cauza radiatiilor de la bombardament. Bolnava fiind, a inceput sa faca berze de hartie conform credintei japoneze ca daca faci 1000 de berze devii nemuritor. Sadako a reusit sa faca mai mult de 1000 de berze, dar boala n-a iertat-o. In memoria ei copiii din Hiroshima au strans fonduri si au reusit ridicarea unui monument dedicat atat ei cat si tuturor copiilor morti in razboaie la picioarele caruia lumea depune mereu berze de hartie.






Ghidele noastre din Hiroshima plus fratele uneia dintre ele:




La despartire una dintre ele, mai indrazneata, ne intreaba:

„- Excuse me, did we guide you last year as well?”
„- No. Why? Do all the Europeans look the same?”
„- Hi, hi, hi... almost...”

Himeji


Himeji - un oras japonez din apropiere de Kyoto in care se gaseste Castelul Himeji unul dintre cele mai grandioase castele japoneze. Odata ajuns in Himeji e banal de usor sa gasesti castelul, de fapt e cam greu sa nu-l remarci.



Castelul Himeji e vechi de prin secolul XIV si desi se numeste castel e mai mult o fortareata conceput in asa fel incat sa fie practic de necucerit. Castelul propriu-zis e ridicat pe o structura de piatra zidita cu un mortar mai putin obisnuit, apa in care a fiert orezul amestecata cu nisip.



Pe langa aspectul impresionant, ceea ce face Castelul Himeji deosebit e faptul ca este unul dintre putinele castele medievale originale din Japonia. Asta pentru ca dupa restauratia din secolul XIX, imparatul Japoniei a dispus demolarea mai multor castele ca sa elimine potentialele puncte de rezistenta ale aristocratilor feudali ce se puteau opune reformelor sale modernizatoare. La asta se adauga distrugerile celui de-al doilea razboi mondial cand si alte castele au disparut. Abia prin anii 50-60 ai secolului trecut japonezii au reconstruit mai multe dintre castelele lor istorice, folosind din pacate beton armat in locul materialelor traditionale. In contrast si ca sa inchei aceasta paranteza, Castelul Himeji a supravietuit peste secole in forma originala.



Initial intregul oras era conceput ca un oras-fortareata, bastionul central fiind inconjurat de mai multe randuri de cazarmi si acareturi, totul fiind inconjurat de mai multe ziduri si santuri de aparare umplute cu apa. Acum doar complexul din jurul bastionului central mai exista, dar si acesta este mai mult decat impresionant. Castelul propriu-zis este situat pe o inaltime, dar pentru a ajunge la el trebuie strabatut un labirint de curti interioare plasate pe diferite niveluri pe care doar cu harta in mana l-am putut strabate. In Japonia medivala fara tunuri, cand tehnica de atac consta doar in asalturi de infanterie, labirintul putea zapaci usor eventualii atacatori, plus ca din pricina labirintului si a constructiei pe niveluri diferite in mai toate punctele atacatorii erau expusi simultan din 2-3 directii.



Bastionul central este din lemn si era destinat sa fie ultimul punct de aparare al fortaretei. Ca atare toate detaliile erau destinate acestui scop. Peretii aveau rasteluri pentru sabii, sulite si muschete, iar deasupra lor se atarnau saculeti cu praf de pusca sau arcuri si sageti. In plus, etajele superioare aveau numeroare compartimente secrete in care se puteau ascunde aparatorii ce puteau iesi si ataca prin surpriza eventualii asediatori ce ajunsesera pana in acel punct. Aproape nimic nu era facut pentru traiul confortabil al „locatarilor”. In plus, suspectez ca stapanul castelului refugiat la ultimul etaj manca numai mancare rece fiindca aceasta se gatea undeva la parter si chiar si unui servitor antrenat ii trebuia ceva timp sa urce toate scarile pana la el. Fiecare etaj arata ca cel din fotografia de mai jos. Un interior foarte auster care aduce mai mult a cazarma decat a castel. Turistul de azi contribuie si el la pastrarea castelului in forma impecabila nu numai prin biletul pe care-l plateste la poarta dar si prin aportul involuntar pe care-l aduce la lustruirea podelelor cu talpile goale fiindca, in buna traditie japoneza, nu se intra incaltat in casa, asa ca pantofii ii pui intr-o punguta si-i cari dupa tine in timp ce lipai cu picioarele goale pe pardoseala de lemn. La drept vorbind la 40 de grade cate pareau ca sunt a fost o adevarata binecuvantare sa simt lemnul racoros sub talpi...



Un alt amanunt interesant legat de Castelul Himeji este ca are cea mai bogata colectie de steme medievale de samurai. Cel mai probabil acestea au fost depuse de familiile de samurai vasale care au servit la Himeji. Cele ale familiilor care au avut castelul in stapanire se regasesc si pe ornamentele acoperisului deoarece la fiecare reconstructie, cei ce il stapaneau aveau grija sa isi marcheze astfel teritoriul.




Si cu asta am lasat Himeji in urma si am pornit-o catre destinatia finala, Kyoto.

Kyoto


Numele orasului Kyoto inseamna Orasul Capitala, deoarece a fost vechea capitala imperiala a Japoniei pana la Restauratie cand centrul puterii s-a mutat la Edo, resedinta shogunilor care au guvernat Japonia vreme de sute de ani, si care de atunci a devenit Capitala de Est, adica Tokyo.

Divagatie despre misterele scrierii japoneze… La momentul cand am ajuns in Kyoto stiam deja cum se scrie Tokyo pe limba lor. Vazusem scrierea numelui de prea multe ori pe harti si prin gari ca sa nu ne intre in cap. Tokyo se scrie din doua caractere 東京, primul reprezentandu-l pe To si al doilea pe Kyo. Cu logica noastra de europeni ne-am gandit ca Kyoto, format tot din cele doua silabe Kyo si To se va scrie inversand caracterele din Tokyo. Ei bine, deductia e aproape corecta fiindca intr-adevar, primul caracter, Kyo, e identic in ambele nume, al doilea insa nu, 京都. De aceea Tokyo se traduce prin Capitala de Est si Kyoto prin Orasul Capitala. Aceasta dilema fiind elucidata putem trece la urmatoarele 1000 de caractere japoneze pe care le invata copiii in scoala primara si apoi la urmatoarele 2000 pe care le invata in gimnaziu si liceu din 50000 care se presupune ca ar fi totalul lor.

Kyoto e destul de deosebit de Tokyo in ceea ce priveste stilul arhitectonic, mai precis s-ar putea spune ca are un stil, sau, ma rog, aproape ca are un stil. Explicatia e aceea ca Kyoto nu a fost afectat de bombardamentele din timpul razboiului in aceeasi masura precum Tokyo si de aceea s-au pastrat mult mai multe din casele japoneze traditionale din lemn si hartie precum si atmosfera unui vechi oras japonez. In plus, Kyoto isi face un soi de datorie de onoare din a juca rolul de capitala culturala si de a pastra o serie de traditii care s-au pierdut deja in Tokyo, cum ar fi aceea a gheiselor.

Kyoto nu e un oras frumos si armonios dupa cum nici Tokyo nu e si nici celelalte cateva orase japoneze prin care am trecut nu sunt, insa cu siguranta ca are cele mai frumoase „oaze” pe care le-am vazut in Japonia, temple, pavilioane, palate, castele si gradini absolut minunate. Gradinile mai ales sunt deosebite.

Trei dintre ele mi s-au parut extrem de frumoase. Prima e gradina Castelului Nijo, construit pe la 1600 pentru unul dintre cei mai puternici shoguni ai Japoniei, Tokugawa. Nijo e ceva intre fortareata si castel de locuit, spre deosebire insa de Himeji, mai mult castel de locuit decat fortareata, cu minunate panouri aurite pictate in stilul tipic, adica fara perspectiva precum picturile europene de pana la Renastere, cu pini contorsionati, pauni si marea involburata. Totusi nici latura cealalta, cea de aparare a castelului, nu a fost chiar neglijata. Daca la Himeji insa s-a pus accent pe apararea fata de un atac sustinut si pregatirea pentru asediu, la Nijo s-a pus accent pe apararea impotriva celor care s-ar fi putut strecura pe ascuns in castel ca sa-l asasineze pe shogun. Prin urmare au inventat un sistem prin care treptele si podelele de lemn scot un anume scartait atunci cand cineva incerca sa calce pe ele, asa incat sa se auda imediat daca un ninja s-ar furisa in castel. Interesant, dar ceea ce mi-a placut mult au fost gradinile care inconjoara castelul, cu idilicele „tea houses” si alte mici pavilioane.







Urmatoarea gradina a fost cea a Pavilionului de Argint. La drept vorbind, „The Silver Pavilion” e oricum, numai argintiu nu. Intentia a fost ca dupa terminarea constructiei pavilionului sa fie argintat dar n-au mai fost bani. Si, fiindca se stie ca doar intentia conteaza, asa i-a ramas numele. Asta ii este insa singurul pacat, pentru ca argintiu sau nu merita drumul pana acolo. Pavilionul de Argint e de fapt o parte a unui templu budist renumit pentru gradinile sale de nisip. Calugari budisti, invizibili vizitatorilor, ascunsi dupa porti solide de bambus, se indeletnicesc cu netezirea nisipului si cu construirea de munti de nisip cu pante incredibile... biete structuri efemere ce tin pana la prima ploaie.







Ultima gradina si cel mai frumos loc pe care l-am vazut in Japonia e cea a Pavilionului de Aur. Spre deosebire de cel de argint, acesta chiar isi merita numele, fiind acoperit cu foita de aur.








Templul Kiyomizu-dera, o alta oaza de calm buddhist in Kyoto:












Kado, Gagaku, Bunraku, Koto, Chado, Kyogen, Kyomai, adica aranjamente florale, ceea ce noi numim in general ikebana, muzica si dans de curte, teatru de marionete, concert de harpa japoneza, ceremonia ceaiului, scenete comice traditionale si dans traditional din Kyoto, pe toate am avut ocazia sa le admir, observ sau suport cu greu, dupa caz, in Kyoto.

Kado – interesant, aranjamentele arata frumos, dar ma tem ca n-am suficienta imaginatie sa vad cum elementele pamantului se armonizeaza intr-un suport in care s-a infipt o gladiola, doua fire verzi si un trandafiras delicat.

Gagaku – greu supotabil pentru un european. O orchestra disonanta formata din 5 pana la 30 de instrumentisti si un dansator costumat intretineau curtile lorzilor locali. Astazi nu se mai practica, e un stil arhaic de muzica interpretat doar atat cat sa nu se piarda cu totul. Nici nu ma mir, fiindca muzica e ingrozitoare si provine din ciupirea in mod aleator dupa mine a coardelor unor instrumente destul de rudimentare in timp ce altii sufla in niste fluierase si unul izbeste din cand in cand intr-o toba mare. Dansul e o succesiune de miscari lente care aduce cu mersul unui bolnav de artrita, caruia ii intepenesc incheieturile.



Bunraku – marionete in marime aproape naturala manevrate de oameni imbracati complet in negru, inclusiv cu cagule care le acopera fata. Ce am vazut eu a fost o aiureala in care trei papusari manevrau o singura papusa ce trebuia sa intruchipeze o femeie prinsa intr-o intriga destul de dramatica. Nu mi-a placut nicicum.

Koto – koto e de fapt un fel de harpa orizontala. Muzica la koto e frumoasa, as folosi-o ca fond muzical la o scena de plimbare printr-o gradina japoneza.

Chado – ceremonia ceaiului, o chestie lunga si plicticoasa inventata de oameni fara ocupatie. Se sterge bolul de ceai de doua ori, se pune ceaiul si se toarna apa, totul cu miscari complicate si cu mainile intepenite in pozitii stricte, o aiureala supraevaluata de fapt...

Kyogen – o sceneta, o piesa scurta umoristica. Cea vazuta de mine e despre un stapan care vrea sa-si prinda slugile care-i beau pe ascuns din sake. Comic si naiv.

Kyomai – un dans executat de maiko, ucenice de gheise. Prea putin impresionante sunt dansurile lor, constand mai mult in miscari ale mainilor jongland cu manecile kimonoului decat in pasi. Nici nu e de mirare daca stai sa te gandesti cat de neprietenoase pentru mers sunt de fapt kimonourile.



Vorbind de maiko, Kyoto e renumit ca fiind orasul gheiselor, geiko, cum le spun ei. Gheisele de fapt sunt foarte putin vizibile, mult mai vizibile insa sunt maiko, tinerele care isi fac ucenicia ca sa devina gheise, mai ales in Gion, un cartier renumit din Kyoto. In Gion am vazut cele mai multe case traditionale japoneze. Unele erau case de locuit, relativ normale, altele erau desigur magazine de suveniruri, destule restaurante, si multe case in dosul usilor carora am presimtirea ca se petreceau lucruri foarte misterioase in care erau implicati domni respectabili si cu bani si tinere maiko imbracate si machiate urmand strict tipicul vechi. Cam ca astea pe care le-am vazut intr-o seara iesind dintr-un taxi si disparand imediat in casele cu pricina:








Ziua zona arata foarte prietenos, forfotind de turisti. La tot pasul poti intalni fete tinere obisnuite imbracate in kimono, „Kyoto beauties” cum le place sa-si spuna, care n-au nimic de-a face nici cu geiko, nici cu maiko, zambind incantate daca-s bagate in seama si fotografiate.



Cele de mai jos se fotografiau reciproc in fata unui poster reprezentand o maiko in timp ce incercau sa-i imite postura:



Asa o sa-mi ramana Kyoto in amintire. Un oras cu fete zambitoare in kimonouri inflorate.
Am umplut asa multe pagini, si cate as mai avea de spus despre adica gastromonia nipona,adica lunga lista de chestii neidentificate care au aterizat in farfuria mea si le-am si mancat, despre japonezi, despre religia si despre templele lor, despre episodul „lost in translation” in care m-am trezit transformata in maiko, dar e probabil deja prea mult.

Poate ca ar fi bine totusi sa-mi sintetizez parerile pornind de la un citat dintr-un poem al imparatului Meiji pe care l-am citit la intrarea intr-un templu alaturi de niste de butoaie de vin de Burgundia aduse drept ofranda:

By gaining the good and rejecting what is wrong,
It is our desire that we'll compare favourably
With other lands abroad.

Asta cred si eu. Japonia de azi e rezultatul unui proces de importare a ceea ce au crezut ca li se potriveste de la altii, grefat pe traditiile si obiceiurile lor. O tara interesanta, dar nu prea usor de inteles. Si in mod cert, nu intr-o vacanta.

Drumul spre casa nu a fost deloc spectaculos si nici propice spottingului din simplul fapt ca in Tokyo ploua.

Am reusit totusi sa selectez cateva fotografii…














Vikingul care ne-a adus acasa, SAS OY-KBC, Freydis Viking:










Pasagera clandestina care calatoreste mereu cu mine:




Tarmul nipon ramane in urma:




Siberia:




Un oras neidentificat pe undeva prin apropiere de Finlanda cred...




Iar ne-au inghetat geamurile... de data asta aproape de tot:






Ultimele fotografii din Copenhaga inainte de a ne intoarce acasa:









Celor care au ajuns cu lectura pana aici, arigato gozaimasu.

Sayonara!

Inca un TR magnific, foarte bine documentat! Multumim!

Foarte frumos trip-report
Multumim..

Speechless !!!

Asta e prima replica ce mi-a trecut prin cap, Japonia este o destinatie ce nu trebuie ratata, cultura, obiceiurile sunt greu de descris in cuvinte, INSA, aveti un talent remarcabil in a impartasi momente si de a creea dintr-o imagine o poveste.
Super trip report !!! Felicitari

Superb TR!!!
Poze foarte frumoase si text foarte interesant. Felicitari!!!
Domo arigato...

Liviu

Multumim frumos pentru pasiunea cu care ne-ai impartasit imaginile din Japonia!
Tot respectul pentru stilul f placut de care dai dovada!
Si eu mi-am propus candva sa urc pe muntele Fuji si sa vad ciresii infloriti! Orasele f aglomerate nu stiu daca merita vizitate prea mult. In camera aceea din cabana traditionala ati dormit pe jos pe un fel de patura? E imaginabil sa dormi in fiecare noapte asa! Dorm toti japonezii asa?
TR-ul e tot din 2010 ?
Inca o data many thx!

Va multumesc tuturor pentru aprecieri. Ma bucur foarte tare ca v-a placut si TR-ul asta .

nwzeu a scris:

Speechless !!!

Asta e prima replica ce mi-a trecut prin cap, Japonia este o destinatie ce nu trebuie ratata, cultura, obiceiurile sunt greu de descris in cuvinte, INSA, aveti un talent remarcabil in a impartasi momente si de a creea dintr-o imagine o poveste.
Super trip report !!! Felicitari

Nu stiu daca adresarea deferenta se datoreaza admiratiei sau varstei . Iaca pacatele unui forum care te obliga sa-ti declari data nasterii la inscriere .

GAC a scris:

Si eu mi-am propus candva sa urc pe muntele Fuji si sa vad ciresii infloriti! Orasele f aglomerate nu stiu daca merita vizitate prea mult. In camera aceea din cabana traditionala ati dormit pe jos pe un fel de patura? E imaginabil sa dormi in fiecare noapte asa! Dorm toti japonezii asa?

Ai dreptate, orasele, Tokyo mai ales, merita cel mai putin timp alocat. Muntele Fuji e mai spectaculos vazut de departe, sa stii.

La ryokan n-am dormit chiar pe jos. In dulapurile alea din camera erau niste saltele de vreo 10 cm pe care le-am scos, le-am derulat si am dormit pe ele. Si era si asternutul aferent si niste perne in forma de cilindru, compet incomode dupa mine. Saltelele insa erau confortabile. Dimineata se strangeau si se bagau la loc in dulap. O chestie amuzanta e ca marimea camerelor in Japonia se masoara nu in m2 ci in tatami. Camera noastra de ryokan masura 8 tatami, adica atatea saltele incapeau in ea.

Japonezii obisnuiti nu cred ca mai dorm pe podele, ci au paturi normale, dar, cei care isi pot permite o camera in plus, isi amenajeaza o asa-numita camera japoneza mobilata cu masute scunde, scaune fara picioare, etc., cel putin asa am inteles eu de la cei cu care am vorbit pe acolo.

GAC a scris:

TR-ul e tot din 2010 ?

Nu, sunt eu aiurita, e din 2009. Pe de-o parte timpul zboara incredibil de repede si pe de alta parte eu am senzatia ca inca mai suntem in 2010.

Un TR de 5 stele!

Felicitari si multumiri, in acelasi timp!

Esti mama lor! (no offence)

Felicitari Tummelisa ! asa cum ne-ai obisnuit deja , un TR deosebit , foarte bine documentat ...de fotofrafii ce sa mai zic ....mai asteptam , ca sigur mai ai " material " undeva la tine in arhiva....

De abia acum l-am citit si eu. Felicitari Tummelisa! Intr-adevar ... ramai fara cuvinte! Multumim!

Tummelisa a scris:

Nu stiu daca adresarea deferenta se datoreaza admiratiei sau varstei . Iaca pacatele unui forum care te obliga sa-ti declari data nasterii la inscriere .

Unii o numesc educatie, altii bun-simt, daca imi este permisa adresarea la "per tu" e altceva, pana atunci ma rezum la ce am invatat
Daca mai aveti materiale legate de castele si/sau obiceiuri (ritualuri) chiar va rog sa le puneti pe thread.

Superb , impresionanta aceasta descriere a vizitei tale in ,,TARA SOARELUI RASARE'' .Unul din cele mai bune TR-uri !!! MULTUMIM !!!!
Si...salutari ,,pasagerului clandestin'' .....

Nu pot spune decat WOW iar daca TR-urile de aici s-ar putea vota cred ca ar ajunge rapid in top. Eu cel putin, il consider daca nu cel mai bun atunci cu siguranta in top 3 TR-uri citite...si am citit ceva . Felicitari si asteptam si urmatoarele TR-uri ci un interes enorm.

PS: Nu e obligatoriu ca un TR sa contina poze cu avioane dar daca sunt, is bine venite. Mi-a placut Zero-ul

Tummelisa a scris:

Muntele Fuji e mai spectaculos vazut de departe, sa stii.

Pai peste tot se remarca faptul ca vazutul rasaritului de soare ar fi o chestie f spirituala, de aceea multi urca in timpul noptii pe munte sa poata vedea "simbolul" Japoniei care este si pe steag. La asta ma refeream. Dar e greu sa prinzi o zi fara nori, imi imaginez.

Inca un TR la superlativ ... Japonia e o destinatie exotica pentru multi, are o istorie foarte bogata, dar tot asa e un loc greu de atins. Observ ca nu ai pomenit nimic de latura finaciara a excursiei, poate ar fi interesant de stiut cum sunt preturile in general pe acolo (stiu ca sunt mai mari decat in alte locuri de pe planeta), transport, mancare, cazari, etc.

Presimt ca mai urmeaza si alte TR marca "Tummelisa" Sunt asteptate cu mare interes.

Cum spuneau si colegii, e unul din cele mai bune TR-uri citite vreodata. Felul de a povesti si pozele sunt exceptionale. Multumesc ca ai postat mai ales ca Japonia e de mult timp pe lista de "to do".

Superb TR, acuma ma simt ca si cum tocmai as fi ajuns acasa din Japonia. Partea naspa e ca din "mica" excursie tre sa plec la examen in 30 de minute.

Felicitari pentru TR, foarte reusit!

L.E: Tocmai m-am reintors de la examen si l-am citit din nou ca sa ma "intorc" in Japonia.