- Steve Darke a scris:
- Interesting story about YR-BNK.
See http://s188567700.online.de/CMS/index2.php?option=com_content&do_pdf=1&id=187
1978 Britten Norman BN-2A Islander
Although the fugitive aircraft was not military, this case saw involvement of the Air Force, thus it is presented for
completeness sake. On the morning of Friday, 19 May 1978, two mechanics employed by CIPA (Centrul de Instruire a
Personalului Aeronautic – Center for Aeronautical Personnel Training), came at their workplace, Baneasa airport
in Bucharest, decided to steal a plane and fly it – for the first time in their life – all the way to Germany.
Viorel Nicolae (age 23) and George Florescu (age 25) had several reasons: George’s cousin was not allowed to
go to Germany for medical care, and eventually due to the rapid deterioration of his health he wasn’t able to
escape with them, passing away three months later. They also lacked professional perspectives – being detached from TAROM to the less glamorous CIPA, not allowed to have a passport, plus were caught by the Police while driving a motorbike without license, and looked at 6 months in jail each.
At 2 PM, one of the aircraft Viorel was assigned to work on, a Britten Norman BN-2-A27 Islander registered YR-BNK
landed after a training flight. This aircraft had previously been assigned to Aviasan, a nation-wide emergency medical
flying service. Consequently, it still had large Red Cross signs on the fuselage. This detail was going to prove vital in the
subsequent events. Viorel was very interested on how it behaved during the flight, asking the pilots lots of questions
about any potential problems. As it was scheduled for another training sortie the next morning, he checked and fueled it
up. Their plan was to take BN-2 serial YR-BNL because it had weather radar, but as BNL was running late, they decided
to take BNK instead.
Being pay day, most of the people finished their program and left for home, or were about to do so, when the two
mechanics sneaked on board, started the engines, and began to taxi very fast on the apron, directly towards the main
building of the airport. The control tower, located on top of that building, was being refurbished with the controllers
relocated to offices on the first floor, from where they could not see the apron. During the wild taxi roll, the BN-2 hit with its left wingtip the radome of a parked An-24 RV YR-AME. Than it banked sharply, at high speed, to the right and took the short taxiway to the runway. After the (no flaps) take-off the BN-2 gradually gained height but than apparently dived at treetop level over Baneasa forest. It was 3:15 PM. Initially nobody knew who was on board, but soon the military was ordered to force the plane to land. The pair of MiG-21s on QRA from the 91st Regiment at Deveselu had been scrambled, but a misunderstanding occurred over the radio, so they intercepted and forced down an An-2.
Meanwhile, the fugitives managed to cross the Carpathian Mountains trough the valleys and clouds, but only just, as they were flying below the mountain tops. The engines were set at 70% power in order to give maximum endurance. George was the pilot flying only by the instruments, while Viorel was the copilot helping with radio navigation (a key factor in such a long flight) and visual cues.
The two MiG-21MF-75 on alert belonging to the 93rd Regiment at Giarmata (near Timisoara) intercepted the BN-2, which was flying at an altitude of 600 meters. After passing in front of the Islander, one of the MiGs fired two long cannon bursts as warning. Viorel clearly saw the rounds impacting the ground ahead of them, and both heard the noise. They instinctively descended; their heading was towards Arad airport as they were using radio navigation, so it is possible that the MiG pilots thought they got the message and were going to land. There is also a report that the gun of the second MiG jammed. After the MiGs left, Viorel made a navigation correction, diverting from NDB Arad to the Hungarian border.
An AAA battery located nearby got them in its sights, but the battery commander received conflicting orders: one of the superior officers ordered him to shoot it down, another to hold his fire. In the confusion, the fugitives managed to cross the border into Hungary, after crossing a good part of Romania in a flight lasting 2,15 hours - out of the total flight time of 4 hours.
The Hungarians were asked to bring it down by the Romanian authorities. YR-BNK was intercepted and
circled twice by a Hungarian MiG-21, which left them alone. Probably the Red Cross painted on the sides of the fuselage prevented a shootdown. The fugitives crossed Hungary from south-east to north-west with Lake Balaton as a waypoint and landed in Austria on a field, short of Vienna, lightly damaging the front landing gear as it hit an irrigation trench - all this after a missed attempt when Viorel achieved a hard three point landing purely by chance.
Although they wanted to reach Munich in Germany, the cloud covered Alps and impending sunset made them change the plan, remembering how narrow was their crossing of the Carpathians.
The aircraft was returned to Romania disassembled in a truck, several workers from IRMA being sent to Austria to
dismantle it on-site. YR-BNK is currently (2009) in open storage at Baneasa, awaiting overhaul. Initially Viorel and
George were sheltered in a refugee camp, but when Romania issued an extradition request, the Austrian authorities
imprisoned them for 6 months and had doubts about their story, finding it hard to believe they were not qualified pilots. Finally, they were allowed to apply for political asylum and went to Melbourne, Australia. George never flew again, Viorel obtained PPL. Back in Romania, they were sentenced in absence to 40 years in prison.
The consequences of this defection were immediate: airports which did not share the runway with any air force units, as well as all the Romanian Air Club airfields received armed military guards. One could not fuel up or start an engine without written order shown to a supervising officer. As a measure of intimidation, two IAR-316 B Alouette III were detached to Baneasa from the 94th Helicopter Regiment based at Alexeni, each armed with four UB-4 (4 shot, 57mm unguided rocket pods)
The Escape from Bucharest
I wish to thank every one who contributed with information about the amazing Escape.
It helped me round off the story...
There are many intruiging points about this memorable event...
To mention a few
Firstly we were wrong when we believed that no one will shoot down a Red Cross aircraft.
Secondly It was our first flight ever
Thirdly we survived the interception - The Air Force tried very hard to shoot the Red Cross aircraft
off the sky.
For the first time in thirty years I was able to break the silance and bring togeteher the voices of those
involved in the pursuit - air and ground.
With the help of of those we left behind this story which has been waiting
for 33 years to be told is now ready to be told.
Thank you all
Viorel Nichols
Scriitorul australian de origine română V. Nichols
*V. Nichols (Viorel Nicolae), scriitor australian, de origine română, născut la 22 mai 1954 în Bucureşti. După terminarea studiilor la Şcoala de Aviaţie „Traian Vuia” din Mediaş devine inginer mecanic şi este angajat la aeroportul Băneasa din Bucureşti.
În data 19 mai 1978, împreună cu George Florescu, prieten de încredere şi coleg de serviciu „evadează” din Bucureşti la bordul unui avion pe care îl conduc împreună spre... libertate. Cu toate că nici unul din ei nu avea studii de pilotaj - după câteva ore de neuitat, pline de emoţii şi de situaţii neprevăzute, fiind interceptaţi şi urmăriţi de aviaţia militară a României şi a Ungariei - aterizează pe o câmpie din Austria.
După o perioadă de şase luni de detenţie - timp în care s-au luptat cu acuzaţii false şi cereri de extrădare din partea statului român - şi apoi încă o perioadă de două luni de triere în lagărul de la Traiskirchen de lângă Viena, cei doi camarazi, îşi caută şi găsesc libertatea în Australia, stabilindu-se pentru început la Melbourne.
Ajuns la Antipozi, Viorel Nicolae, lucrează ca muncitor la diferite fabrici şi îşi dă silinţa să înveţe cât mai bine limba engleză, pentru a comunica profesional şi pentru a-şi găsi un „job” în aviaţie. Se căsătoreşte cu o unguroaică, Caroline, şi se implică în diferite afaceri cu produse electronice. Ştiind că nu se va mai putea întoarce niciodată în România, Viorel decide să îşi aducă în Australia familia rămasă în Bucureşti - părinţii, fraţii şi surorile. Între timp află că tatăl său a decedat în urma unui eveniment tragic, fapt care l-a afectat sufleteşte mulţi ani.
Se înrolează la o şcoală de aviaţie uşoară, unde, după terminarea cursurilor devine pilot privat şi astfel începe o nouă aventură în viaţa sa. După sosirea rudelor din România şi reîntregirea familiei la Melbourne, Viorel nemaisuferind de înstrăinare, depune toate eforturile pentru a-şi continua visul de aviator.
Nu după multă vreme, divorţează de Caroline şi se mută în orăşelul Ballina din nordul statului New South Wales, la peste 1300 de kilometri de de Melbourne. Îşi pune în valoare abilităţile de inginer mecanic implicându-se în construcţia de avioane sport şi participă totodată la mitinguri şi la concursuri demonstrative de aviaţie. Se recăsătoreşte cu Nikita, o australiancă true-blue (get-beget), cu care are doi copii, o fata, Olivia, şi un băiat, Jerome.
În timpul liber este preocupat de literatură, scriind poezii şi eseuri şi romane în limba engleză. Cartea „The Escape from Bucharest” (Evadarea din Bucureşti) descrie pe parcursul a 480 de pagini peripeţiile de care a avut parte înainte şi după plecarea din România. Cu toate că lucrarea este publicată un tot unitar, aceasta însumează de fapt două volume cu tituri diferite. Primul volum, „Once upon a time in Bucharest” (A fost odată... în Bucureşti) descrie copilăria şi adolescenţa autorului petrecută în oraşul natal. Un capitol aparte îl dedică dragostei sale pentru dans şi perioadei în care devine membru al trupei conduse de maestrul coregraf Gioni (Ion) Gubernicu, performând pe scenele multor lăcaşuri de cultură din Bucureşti. Partea a doua a cărţii, care de fapt ar putea fi segmentată în cel de al doilea volum, are titlul „Aviators most wanted” („Ce îşi doresc aviatorii” sau „Cei mai căutaţi aviatori”). De fapt titlul este un joc de cuvinte, prin care se înţelege că „toţi aviatorii doresc să zboare (să piloteze”) sau faptul ca după evadarea din România cei doi colegi de „zbor” au devenit „cei mai căutaţi/urmăriţi aviatori de către securitate!”. Aici sunt descrise cu lux de amănunte studiile la şcoala de aviaţie, munca la aeroportul Băneasa şi desigur evadarea. Partea a doua (sau volumul II) continuă cu viaţa autorului în nordul Australiei şi în insulele din Pacific. A fost terminată ca un omagiu al împlinirii a 31 de ani de la marea evadare din România (19 mai) şi a vârstei de 55 de ani a autorului (22 mai). Tot pe 19 mai, domnul V. Nichols a avut programat examenul de legistaţie, examen final pentru obţinerea unei licenţe complexe de pilotaj australian. Printr-un e-mail m-a informat că l-a trecut cu bine. Să-i urăm mult succes în continuare!
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT”
George ROCA: Stimate domnule V. Nichols, vă mulţumesc că aţi acceptat acest dialog. Care a fost motivul pentru care v-aţi izolat de comunitatea românească din Australia? Am auzit că sunteţi în Ţara Cangurului de mai bine de 30 de ani. Dece pâna acum nu s-a ştiut de dumneavoastră?
V. NICHOLS: Plăcerea este de partea mea, mai ales că sunteţi român plecat din Bucureştiul meu natal, iar acum şi concetăţean australian. Motivul pentru care nu s-a auzit de mine a fost faptul că am locuit mulţi ani la Balina, oraş situat în partea de nord a statului Noua Galie de Sud (New South Wales) loc unde comunităţile de români sau de emigranţi erau aproape inexistente în aceea vreme şi poate şi acum...
George ROCA: Totuşi care au fost „începuturile” dvs. pe continentul australian?
V. NICHOLS: În primii 15 ani am locuit la Melbourne. Acolo, am luat contact cu alţi membrii ai comunităţii româneşti stabiliţi pe acele meleaguri, participând ocazional la adunări sociale româneşti, picnicuri, baluri, la slujbele duminicale sau la întruniri naţionale cu ocazia sărbătorilor religioase. După ce, împreună cu prietenul meu de suferinţă şi aventură, George Florescu - cel cu care am „evadat” din România - ne-am deschis propria afacere, am lucrat şapte zile pe săptămână, fapt care a făcut imposibilă menţinerea legăturilor cu comunitatea românească. În ciuda faptului că la firma noastră „Nichols TV Service” lucram cu public, pe parcursul funcţionării acesteia, nu am întâlnit decât un singur român, şi culmea, sau întâmplător, acesta lucra tot în aceeaşi breaslă de vânzare şi întreţinere a televizoarelor şi aparaturii electronice.
George ROCA: Pentru ce motiv v-aţi schimbat numele în V. Nichols. Care este numele dumneavoastra românesc?
V. NICHOLS: Numele meu românesc de familie este „Nicolae”. Deci, mă numesc Viorel Nicolae. L-am iubit şi îl iubesc în continuare, dar a trebuit să schimb „Nicolae” cu „Nichols” datorită faptului că era mai tot timpul mutilat în pronunţare de către vorbitorii de limbă engleză cu care eram în contact! Aceştia pronunţau „Nicolai” (nume rusesc) în loc de românescul „N-i-c-o-l-a-e”. Eu sunt român (australian!) – nu rus! Am găsit deci, echivalentul numelui meu în limba engleză şi aşa am ajuns „Nichols”! Nu mi-a fost uşor sufleteşte... Numele mi l-am schimbat cu mulţi ani în urmă. De pronume nu m-am atins însă... „Viorel” am să... mor! Deci, numele meu australian este Viorel Nichols, aşa figurează şi în paşaport. Cel de scriitor îl folosesc deseori prescurtat: „V. Nichols”. Simplu!?
George ROCA: Ce gen de literatură scrieţi? Nuvele, romane, eseuri, poezii? Daţi-mi câteva exemple. În ce limbă scrieţi mai mult şi de ce?
V. NICHOLS: Ok! În primul rând să lămurim lucrurile... Până în prezent cărţile mele sunt în mare măsură, aşa cum zice englezul „the story of my life” - adică povestea vieţii mele, deci sunt lucrări autobiografice. Fiind bazate pe evenimente reale, inspiraţia a fost uşoară...
Ceea ce a fost interesant, a fost faptul că am descoperit ceva în mine care mocnea ca un vulcan gata să erupă. Povestea „evadării” mele şi a prietenului meu a fost spusă/povestită la multă lume. Aici, în Australia, într-o societate multiculturală, oamenii au obiceiul să te întrebe „cum ai plecat din ţară?”, mai ales când auzeau că vii de undeva de după „cortina de fier”. De multe ori am tăcut pentru a evita o poveste lungă şi dureroasă, dar de multe ori am spus adevărul, şi... de câte ori am spus adevărul mi s-a sugerat de „ascultători” să scriu o carte. Aşa a început dragostea mea pentru a scrie, pentru a mă exprima, pentru a face cunoscut evenimentele prin care am trecut. Scriind manuscrisul, emoţional, am fost afectat de multe lucruri, şi abia atunci am realizat că am avut o viaţă deosebită, diferită de ceilalţi, fapt care m-a determinat să o pun pe hârtie şi mai abitir. Mă refer nu numai la evadarea în sine dar şi la viaţa din copilarie, evenimentele şi motivele evadării, viaţa în detenţie şi viaţa în libertate din Australia.
Trăind în mediul englezesc am hotarât să scriu în limba engleză deoarece inspiraţia a fost mai uşoară. Nu am uitat limba română dar neavând contacte de mulţi ani, limbajul meu românesc a ruginit puţin... De fapt, după terminarea primei cărţi am cerut unor prieteni auatralieni să îmi facă o „critică literară şi gramaticală” a lucrării în limba engleză şi mai toţi mi-au spus că le-a plăcut foarte mult cum scriu - atât stilul cât şi caracterul acesteia - încurajându-mă să scriu în continuare. Acest fapt m-a determinat să concep şi partea a doua. Deci, un punct important este să prezinţi subiecte inedite şi atractive care vor face ca scrierea să devină interesantă şi să aibă „trecere” la publicul cititor. În timp ce lucram la manuscris a trebuit să mă las deseori copleşit de amintiri, să-mi revăd cursul vieţii prin care am trecut, să mă duc înapoi în timp, să mă reîntâlnesc cu copilăria, cu adolescenţa, cu Bucureştiul meu natal. Toate acestea au revenit vii în memoria mea. În felul acesta, am avut inspiraţia de a scrie şi poemul „Sweet Bucharest” (Dulce Bucureşti) care s-a născut şi a început să crească cu fiecare strofă pe care o scriam... în paralel cu amintirile. „Dulce Bucureşti” l-am compus repede, respectiv în trei zile, iar când l-am terminat am avut lacrimi în ochi. Vă reproduc un fragment din acesta în cele ce urmează:
Sweet Bucharest
When I’m calling my old friends and we talking on the phone
Când sun la telefon prieteni vechi, şi vorbim
I am told - I am missed - I am wanted to come home
Îmi spun că le lipsesc, şi-acasă-mi zic să vin
Then we talking and we talking
Sporovăind întruna, şi vrute şi nevrute
Memories are coming back, memories of yesterday
Revin în amintire-mi momentele pierdute
Memories of growing up in the county of big town
Dulcea-mi copilărie şi acel măreţ oraş
We remember every park, memories of playing hard
Cu străzi, grădini şi parcuri şi glas de copilaşi
We remember we were young, memories of working hard
Revocând tinereţea, şi prietenii şi casa
We remember everything we used to do…
Inima-mi bate tare şi dorul mă apasă...
...........................................................
George ROCA: Frumos poem! L-am citit în totalitate în carte. În el se regăseşeste sufletul şi simţămintele dumneavoastră... dorul de casă, de locurile natale! Pentru înţelesul cititorilor noştri care nu cunosc limba engleză mi-am permis să fac printre rânduri o traducere versificată în limba română a primelor două strofe...
V. NICHOLS: Aşa este! Aţi intuit bine! Aici, în acest poem şi în altele am încercat să mă exteriorizez, să comunic cu lumea, să le spun povestea mea... să le spun ce simt în suflet! Chiar dacă au trecut atât de mulţi ani de când am plecat, visele şi versurile mele se mai plimbă şi acum prin Bucureşti! Vă mulţumesc pentru traducere.
George ROCA: Am citit cartea „The Escape from Bucharest” şi am rămas incântat de stilul literar clar pe care îl adoptaţi. Ce v-a determinat să scrieţi această carte? De ce aţi unit cele două volume într-o singură lucrare?
V. NICHOLS: Mulţumesc. „Stilul meu literar” a existat până acum doar în vorbire, în povestirile pe care le spuneam prietenilor mei. După cum am afirmat mai sus, mulţi m-au sfătuit: „Viorel, tu relatezi fapte atât de interesante şi detaliate încât ar fi păcat să nu le pui pe hârtie!”. La început am fost sceptic, neîncrezător, dar mai apoi m-am apucat serios de treabă. Parerea mea este că dacă un om poate să vorbească, să povestească, acel om poate să şi scrie. Descrierile în detaliu bănuiesc că vin şi de la experienţa aviatică care te obligă să observi cel mai mic amănunt de teren sau de sistem... De câte ori descriu ceva, indiferent de cât timp durează, eu nu trec la stagiul urmator decât atunci când sunt satisfăcut cu descrierea stagiului prezent. Este ceva asemănător unui scenariul de film în care regizorul trebuie să urmărească cu precizie detaliile date de autorul acestuia. Motivele pentru care am scris cartea sunt multe. Am dorit să-mi împărăşesc amintirile şi simţămintele atit cu cei lăsa-ţi în urmă cât şi cu alţi oameni, cu cititorii mei. Am vrut să le fac cunoscut şi altora povestea vieţii mele, aventurile şi evenimentele extraordinare prin care am trecut. Volumul doi l-am alipit de ce cel dintâi, în primul rând pentru că sunt foarte corelate şi impreună formează o lucrare cu mai multă sustanţă - dâdndui astfel cititorului posibilitatea să facă cunoştinţă cu întreaga poveste - şi in al doilea rând, oferind mai multă valoare pentru preţul de cumpărare.
George ROCA: Mai aveţi traume de pe urma „evadării” din România? Aţi avut parte de ameninţări, aţi simţit atingerea acelei aşa-zise „mâini lungi a securităţii”? Cei rămaşi acasă, rudele, au avut de suferit de pe urma „evadării” dumneavoastră?
V. NICHOLS: Cele şase luni de detenţie (detalii în carte! n.a.) şi alte trei luni de triere în Austria m-au bulversat şi mi-au creat stres şi emoţii extraordinare. Extrădarea noastră nu ar fi fost asemănătoare cu cea a unui transfug „de rând”. S-ar fi lăsat cu mulţi ani de închisoare şi poate am fi avut aceeaşi soartă nefericită precum alţi transfugi, care odată prinşi, au dispărut de pe faţa pământului la scurt timp după arestare. Securitatea română a făcut tot cea ce a putut (în timpul când eram în detenţie) pentru a fi returnaţi în România şi a pus presiuni extraordinare asupra statului austriac. Cererea de extrădare era ca un nor negru deasupra noastră... Soarta noastră a fost în suspance până în ultimul minut înaintea plecării spre Australia. Fiind tineri am învăţat să fim vigilenţi şi să ne adaptăm condiţiilor grele. În ceea ce îi priveşte pe cei rămaşi în urmă, da, mulţi au avut de suferit... La Aeroportul Băneasa unii colegi şi-au pierdut serviciul iar securitatea aeroportului a fost intesificată. Mai târziu am aflat că am fost condamnaţi de către statul comunist român, în contumacie, la ani grei de detenţie, atât eu cât şi prietenul meu George Florescu, nu numai pentru „evadare” ci şi pentru alte fapte născocite de securitate pentru a face dosarul să tragă cât mai greu!
George ROCA: Cum a început „evadarea” din Bucureşti. A cui a fost ideea? Puteţi să ne faceţi o prezentare a acestei aventuri pentru cititorii nostri?
V. NICHOLS: După cum am afirmat şi în carte, idea incipientă nu a fost a mea. Povestea a început simplu... dar consecinţele au fost extraordinare! Colegul meu George avea un văr grav-bolnav. Acesta a fost trimis prin „Crucea Roşie”, la tratament medical în Germania de Vest, la un spital special care vindeca sau trata cu succes asemenea cazuri. La întoarcere, George află de la vărul său, pe nume Titi, o mulţime de lucruri interesante despre modul cum a a decurs tratamentul dar şi despre viaţa din occident.
La şase luni după reîntoarcere, medicii români îi comunică lui Titi că ar mai fi nevoie de o continuare a tratamentului în Germania. De data aceasta statul român îi refuză acest „privilegiu” şi nu-i acceptă plecarea. George este absolut iritat şi revoltat de pe urma acestui eveniment. Îndârjit de situaţia disperată a vărului său, are o idee extraordinară – aceea de a organiza o evadare la bordul unui avion al „Crucii Roşii Române”. Cei doi încep să îşi facă planuri de fugă, iar George îşi asigură vărul că va face tot posibilul să îl ajute să se reîntoarcă în Germania la spital pentru a se face bine. Lucrând la aeroportul Băneasa, George pregăteşte foarte serios şi amănunţit planul de plecare, asigurându-l pe cel suferind că va încerca prin orice mijloc „să facă rost” de un avion. Iniţial Titi este entuziast şi optimist, dar mai apoi, fiind din ce în ce mai bolnav, îşi pierde curajul şi îi cere vărului său să renunţe la plan pentru a nu îşi crea neplăceri. George, care îşi făcuse o datorie şi un ideal din această acţiune, decepţionat de întorsătura luată, îi propune lui Viorel să-l însoţească, sperând totuşi că Titi se va răzgândi!
George ROCA: Ce s-a întâmplat cu cu vărul Titi? S-a făcut bine până la urmă?
V. NICHOLS: Titi a murit la trei luni după evadarea noastră... cu inima înpăcată că vărul său a reuşit să ajungă în occident şi să fie liber... Dumnezeu să-l odihnească!
George ROCA: V-aş ruga să ne povestiţi pe scurt epopeea plecări până când aţi ajuns în occident.
V. NICHOLS: Epopeea plecări are două aspecte: unul - evenimentele reale reprezentate cronologic şi doi - aspectul emoţional - planificarea evadării şi despărţirea de cei dragi, familie, prieteni şi colegi... Din momentul în care am hotarât să evadăm, eu şi George, a trebuit să ne stăpânim emoţiile, să jucăm rolul unei vieţi normale. Între timp ne pregăteam temeinic studiind navigaţia aeriană. Desigur că am făcut tot posibilul să accesăm pe ascuns date esenţiale de la CIPA (Centrul de Instruire a Personalului Aeronautic) unde eu şi cu George lucram. Într timp duceam o asiduă muncă de lămurire cu Titi, pentru a-i da curaj şi pentru a-l face să se răzgândească. Emoţiile despărţirii avute în ziua plecării au fost îngropate adânc în suflet, concentrându-ne asupra planului de zbor şi modului prin care puteam să trecem Munţii Carpaţi la bordul unui avion mic. Într-un asemenea zbor, în urmă cu 65 de ani de la aventura noastră, îşi pierduse viaţa marele pilot român Aurel Vlaicu încercând să treacă aceiaşi munţi! Deci temerile noastre erau întemeiate! Zborul a fost marcat de multe evenimente neprevăzute din momentul în care motoarele au fost pornite la sol şi pâna la aterizare (prăbuşire) în Austria.
După cum am menţionat în carte, din momentul în care ne-am pus centurile la Băneasa până când am plecat din Viena spre Australia, am trăit multe momente asemănătoare serialului american „El Fugitivo”. Am fost urmăriţi continuu... Aviaţia militară a deschis focul asupra noastră. În felul acesta am descoperit senzaţii noi şi am realizat că de fapt curaj nu înseamnă lipsa fricii. Curajul este învingerea fricii! Curajul înseamnă că trebuie să fie mai puternic decât frica, iar motivaţia acestuia să fie întemeiată şi reală. Până în ziua de azi, când scriu sau vorbesc despre acest eveniment, inima îmi bate puţin mai repede. Idea de a fii urmărit şi prins, este suficient să te facă să simţi că trăieşti viaţa pe muchia cuţitului. Dar am avut încredere tot mereu în reuşita noastră fapt care ne-a ţinut tari şi lucizi. Am fost dezamagiţi însă de atitudinea autorităţilor austriece care au muşcat momeala securităţii şi ne-au supus emoţional unor suplicii şi unui proces lung de detenţie şi nesinguranţă.
George ROCA: Ce va determinat să faceţi saltul la Antipozi? De ce nu Canada, sau Statele Unite? Ce v-a atras aici pe acest continent îndepărtat?
V. NICHOLS: Statele Unite, Canada şi Australia au fost şi sunt principalele ţări de emigrare. Noi am depus cereri de viză la toate trei, dar am fost sfătuiţi să plecăm din Austria cât mai repede... Australia a fost prima care a răspuns cererii noastre, iar noi am acceptat oferta cu braţele deschise. Când mă gândesc în urmă îmi dau seama că am fost norocoşi şi am făcut o alegere foarte bună...
George ROCA: Ajungând Ia Melbourne cum aţi fost primiţi?
V. NICHOLS: Făcând parte din primul val de emigranţi români de după război, Australia ne-a primit foarte bine. După noi au urmat multe valuri - români buni, sau mai puţin buni - unii ne-au adus faimă bună, alţii însă...
George ROCA: Am citit în carte că în România aţi fost şi dansator profesionist... Trebuia să mergeţi şi într-un turneu la Amsterdam. Am auzit că aici la Melbourne aţi participat şi la un concurs de dans, unde aţi fost răsplătit cu un trofeu!!! Cum s-a întâmplat? Puteţi să ne povestiţi...?
V. NICHOLS: Deoarece nu am făcut o carieră din această artă, consider că am fost doar un dansator amator. Primul meu instructor a fost Barbu Constantin, cel care m-a descoperit şi mi-a îndrumat paşii în arta dansului la şcoala militară de pe vremea când eram student la Mediaş. Ma târziu, reîntors acasă, m-am perfecţionat... Am făcut balet şi dans modern, fiind îndrumat de un profesionist, maestrul Ion Gubernicu. „Trupa lui Gubericu” era foarte cunoscută în Bucureştiul acelor vremuri. Era formată din tineri talentaţi, entuziaşti, atraşi de miracolul dansului. Am fost parte componentă a ansamblului având chiar un rol principal într-un spectacol de dansuri tematice. Am performat pe scene de prestigiu din Bucureşti precum cele a Operei Române, a Teatrului de Operetă, la televiziune, cluburi... În sezonul estival dădeam deseori spectacole la Casa de cultura a studenţilor „Grigore Preoteasa” sau pe scena în aer liber din Parcul Herăstrău, spectacole care erau foarte apreciate de publicul plătitor. Ansamblul a fost invitat într-un turneu la Amsterdam, dar din păcate mie nu mi s-a aprobat eliberarea unui paşaport. Atunci, după acel eşec, mi-a comunicat colegul George de la Băneasa planul lui de evadare!
Cât despre concursul de dans de la Melbourne, cel pe care îl descriu în carte, pot zice că am acceptat să particip numai de „fun”... pentru a-mi descărca energia interioară şi pentru demonstra celor prezenţi, prieteni şi prietene, că ştiu să dansez! Că s-a lasat cu un premiu a fost poate doar o întâmplare...
George ROCA: Ştiu că după un timp aţi devenit împreună cu prietenul dvs. vechi George Florescu căutător de aur! Aţi găsit aur? V-aţi îmbogăţit? Mulţi australieni au suferit şi mai suferă de febra aurului!
V. NICHOLS: Şi noi am fost printre aceştia... dar tot amatori! Cu toate că ne-am procurat echipament de detectare destul de performant, aur nu am găsit, dar am avut parte de privelişti frumoase în aceea călătorie gen safari prin Australia. Capitolul „Căutând comori”, din carte, descrie în detaliu toată aventura... Febra aurului la „noi” a început în urma unor descoperiri foarte mediatizate în presa australiana a anilor ’80. Atunci am aplicat proverbul românesc „Încercarea, moarte n-are!” împletit cu spiritul de aventură. Mult mai mult „aur”’ a descoperit însă mintea oamenilor de afaceri decât zăcămintele din mine sau în situri aurifere. Acum pot spune că „minele noastre de aur” au fost dăruirea şi munca grea de mai târziu de la shopul „Nichols TV Service”.
George ROCA: Citind povestea dvs. fascinantă, aceasta ne duce la Melbourne... Cum v-aţi acomodat cu această mare metropolă? Aţi pus pe picioare afaceri?
V. NICHOLS: Consider că fiecare emigrant trece prin două faze când vrea să cucerească „oraşul de pe râul Yarra”. Prima fază este asemănătoare sentimentului de plonja într-un ocean necunoscut. Dorinţa de-a explora şi de-a învăţa despre marele Melbourne durează până când „noul venit” începe să se mişte independent. Faza a doua survine atunci când acesta, înarmat cu cunoştinţele câştigate, începe să le experimenteze până când reuşeşte să se „pună pe picioare”. Deschizând o afacere de genul „TV service” în mod sigur ni s-a deschis o poartă spre noi oportunităţi, spre o viaţă normală, spre o integrare sănătoasă în societate.
George ROCA: După Melbourne a urmat perioada Ballina. Alt oraş, alt stat, alt climat. Ce v-a determinat să vă (stra)mutaţi şi să faceţi acel salt de mai bine de 850 de mile spre nord?
V. NICHOLS: Pilotând din când în când am întâlnit un constructor de avione, Mike Davis, care avea familia la Melbourne şi hangarul la Ballina. Mike mi-a făcut o ofertă de lucru pe avioanele lui – „Avionics”. Am acceptat-o cu plăcere şi am plecat „spre nord” pentru o schimbare de peisaj şi pentru a-mi satisface interesul în aviaţie. Între timp, într-o excursie pe „Gold Coast” în Queensland, am întâlnit-o pe Nikita; urmatoarea mea soţie şi viitoare mamă a copiilor mei. Şi astfel cu schimbarea locului a început o nouă aventură.
George ROCA: Cum aţi obţinut până la urmă licenţa de pilotaj? Ştiu că aţi lucrat mai apoi în aviaţia utilitară... Ce alte realizări aţi avut acolo?
V. NICHOLS: Pentru cursul de calificare în „Avionics”, am studiat la Brisbane. După obţinerea unei licenţe superioare am făcut curse de zbor pe tot teritoriul australian. Am zburat deseori şi la Melbourne pentru a-mi revedea prietenii şi rudele proaspăt sosite din România. Atunci, cuprins de bucurie şi sentimentalism am scris şi poemul „Coming Home” pe care l-am publicat în carte.
George ROCA: Şi după Ballina....? Cum aţi „aterizat” direct în Guam, un teritoriu american pierdut pe undeva prin imensitatea Oceanului Pacific? Pentru ce companie aviatică aţi lucrat acolo şi ce tipuri de aeronave aţi pilotat? După cât timp v-aţi reîntors în Australia?
V. NICHOLS: După Ballina, Gold Coast, Brisbane, între timp şi Perth, am primit un nou contrat de la Avionics, pentru zona Whitsunday Islands, de la companie de aviaţie din Mackay, oraş situat în partea centrală a statului Queensland, unde m-am şi mutat cu noua mea familie. După un timp a primit un contract şi mai atrăgător de la o companie australiană, numită „Tropic Helicopters”, care îşi avea baza în arhipelagul Guam! De data aceasta lucram pe elicoptere - marca Hughes 500! Am zburat de două ori înapoi în Australia, prima dată într-o misiune după atacul din 11 septembrie 2001 de la New York. Am trecut prin Mackay la miezul nopţii fără să-mi văd copiii. A doua oară, după alte şase luni, atunci când am revenit „acasă” pentru două săptămâni de concediu.
George ROCA: Prima dumneavoastră carte se încheie lăsând cititorul curios în a afla urmatoarele dumneavoastră peripeţii. Volumul doi, „Aviators most wanted”, satisface aceste curiozităţi?
V. NICHOLS: Chiar acesta a fost motivul pentru care le-am „unit”. Pentru a da o continuitate a acţiunii şi pentru a nu lasa cititorului un sentiment de neîmplinire şi de curiozitate. „Aviators most wanted” începe cu viaţa din Bucureşti după Şcoala de aviaţie „Traian Vuia” de la Mediaş, din Transilvania. Este o încercare de pamfletizare a societăţii din care proveneau cei doi tineri absolvenţi, Viorel şi George, care îi implică şi îi confruntă cu contraste deosebite dintre teoria învăţată la şcoală şi realitatea vieţii de zi cu zi. Celor doi, cât şi colegilor studenţii de la şcoala de aviaţie, li s-a spus că la terminarea cursurilor vor deveni ingineri mecanici de bord pentru compania aviatică TAROM. La absolvire, însă, ei află că nu vor fii decât mecanici la sol pentru mulţi, mulţi ani. Evadarea de la Bucureşti a deschis celor doi „fugari” un orizont nou şi le-a schimbat întrutotul viaţa.
Acasa 
)
