Televiziunile contemporane se întrec în a prezenta partea de nord a Litoralului românesc, cu ale sale cluburi de fiţe şi cu fiţoşii respectivi, neglijând sudul Dobrogei, cu “salba de staţiuni” construite în anii ’50 - ’80 şi … lăsate pradă distrugătorilor în zilele noastre.
Totuşi, acolo se află oraşul-staţiune Mangalia, cu sateliţii săi, Neptun, pe vremuri mai scump şi mai căutat decât Mamaia, planetele Saturn, Venus şi Jupiter, capul Aurorei (sau Aurora capului?!) şi reşedinţa zeiască, Olimp, (plus Pădurea Comorova şi viile Mangalia),locuri unde nu puteai găsi un loc în anii ’80 nici dacă aveai pile la ONT. Acolo se află staţiunea (pe vremuri) tineretului (acum a maneliştilor) Costineşti şi staţiunea nudiştilor 2 Mai. Sigur, mai e şi Vama, dar aia e altă poveste (dincolo de limitele relatării de azi).
Poate sunt eu rău, poate nu mă pricep la turism şi nu înţeleg care sunt cerinţele pieţii, dar îmi rezerv dreptul de a rămâne nostalgic şi de a încerca să regăsesc urmele trecutului apropiat într-un prezent plin de nepăsare sau reavoinţă.
Norocul meu se numeşte Andrei Lucescu. Un tip pe care amatorii de mitinguri aeriene îl aud, pe care iubitorii aviaţiei îl şi ascultă şi îl văd. Competenţa lui este recunoscută de aceştia din urmă, iar entuziasmul lui nu are cum să-I contamineze chiar şi pe cei care merg pe aerodromuri numai ca să facă plajă. Puţini dintre sutele de mii de spectatori ai spectacolelor aeriene ştiu că el este un pilot priceput, calificat pentru numeroase categorii şi tipuri de aeronave. Eu ştiam asta despre el din cultura mea generală, iar acum câteva zile am avut ocazia aproape unică de a profita de ştiinţa şi priceperea lui: m-a invitat – şi niciodată nu îi voi mulţumi sufficient – la un tur aerian al litoralului sudic.
Am fost punctual la întâlnirea cu el – ora 1200 – la LRTZ (Aeroportul Internaţional Tuzla), chiar daca asta a însemnat plecarea foarte matinală de la Roşiori. Nu-I vorbă, dacă m-ar fi convocat la 0500 dormeam în parcare şi tot nu întârziam. Eram cu inima cât un purice (traditional, nu din ăştia de acum, mutanţi uriaşi), pentru că vremea era schimbătoare. Trecusem printr-o scurtă aversă şi nu ştiam ce ganduri are ofiţerul cu meteo. Ca să mă sperie şi mai rău, Andrei organizează un briefing şi mă anunţă ca zborul ar putea fi lipsit de confort din cauza vântului, iar soţia mea brusc a devenit circumspectă. “Cum să zburaţi, dacă e periculos?!”
Andrei a încercat să o liniştească, eu m-am făcut că nu aud teama ei, aşa că “Păi, dacă nu te deranjează vântul (cum să ma deranjeze?!!), hai la avion”
Nu-mi venea să cred, dar am crezut, când mi s-a explicat cum se urcă într-o Katana. Am crezut şi mai mult când am reglat palonierele dincolo de lungimea picioarelor mele, când mi-am legat toate centurile şi am înţeles cum se zăvorăşte cupola cabinei.
Am ochit cronometrul de bord, important pentru completarea carnetului de zbor,
Iar când Andrei a cerut aprobarea pentru pornirea motorului şi s-a apucat să bifeze capitolele check list-ei am inceput să … dar nu recunosc! Nici măcar în faţa Marii Adunări Naţionale nu o să recunosc că, pentru o clipă, m-am gândit la vântul ăla.
Doar pentru o clipă, pentru că în următoarea eram deja airborne şi degajam spre dreapta, aşa cum am văzut nenumărate zboruri la Tuzla, şi survolam aeroportul (unde pregătirile pentru Aeromania sunt în toi),
şoseaua cu patru benzi, depozitele de lemne, lanurile de floarea soarelui …
“Acolo e 23 August, iar în faţă e Costineşti, mă avertizează Andrei, arătându-mi elicea. Încolo e Constanţa, iar dincolo Mangalia …”
E chiar Costineşti, cu epava vaporului pe mare şi cea a obeliscului pe plajă. Noroc că muzica motorului Rotax acopera zgomotul manelelor de jos, pentru că anul trecut am intrat în staţiune şi în secunda următoare am inceput sa caut ieşirea spre şosea, dar era obturată de beemweuri de toate culorile din care se revărsau aceleaşi “ritmuri” ca şi pe plajă. Din fericire, am reuşit să găsesc o spărtură in plafonul respectiv înainte de a mă îmbolnăvi de stress.
O luăm spre sud, survolând marele lighean albastru.
La zeci de kilometric distanţă, capul Kaliakra se ascunde sub nori grei de ploaie, dar la noi e soare, aer, cer albastru … farul de la Tuzla, apoi cele şapte hoteluri cu 14 etaje de la Olimp. În 1971 am fost prima data la “Banat”, hotelul bleumarin dinspre nord, apoi am vazut pe dinauntru şi Transilvania (în 1972, ca premiu după admiterea mea la liceu), Moldova, Muntenia. Acum, de sus, cele şapte par frumoase, dar, două zile mai tâziu aveam să constat, privindu-le de aproape, că nu sunt chiar minuni ale lumii noastre …
O minune ar putea fi complexul Panoramic + Amfiteatru + Belvedere. O minune a decăderii. Acum 30 de ani nu ne puteam permite nici sa visăm la ele, acum au două stele …
În schimb complexul tovarăşului e la fel de complexant. Înconjurat de vegetaţie şi de digul debarcader, locul pare la fel de misterios ca şi pe vremea lui.
Neptun era staţiunea cea mai scumpă din sud.
Plaja cu steaguri (care au fost extirpate pentru a se face o fântână arteziană – ceea ce mi se pare o idee luminoasă, mai ales la o distanţă atât de mică de mare), acolo unde fostul meu Cătălin are o patisserie, lacul interior, restaurantul Insula, nelipsita nouă biserică (tovarăşii construiau, ca proştii, fabrici, tot locuri de indoctrinare) şi gata Neptunul, cu roata mare şi puţina lume venită aici în concediu.
Jupiter … cu hotelul “Scoica” pe cale de reapariţie,
Cap Aurora, cu hotelurile în trepte în faţa cărora am găsit, in toamna lui 77, un uriaş peşte decedat,
Venus, cu numele de fete şi cele trei păsărici (Condorul, Pajura, Vulturul) de lângă lac …
Hipodromul Mangalia şi …
Plaja înşirată de-a lungul şoselei, unde, în ţarcurile pentru nudişti, turiştii polonezi îşi asigurau banii de buzunar făcând bişniţă cu butelii de voiaj. Acum, pustietate în floare. Nu ne doare.
Ah, Saturn … Acolo ar trebui să fie hotelul “Cleopatra”, primul contact al fiului meu cu marea, în ‘84, şi urâtele CPM-uri de la ieşirea spre Mangalia (de fapt, C(ămine) P(ersonal)-uri, unde ne-a cazat IAS Murtfalar în 78, ca studenţi în practică productivă, culegători de struguri.
În anii ’50 – ‘60, staţiunea Mangalia era alcătuită din patru hoteluri, un cazino şi un mic sanatoriu, rezervate în special militarilor. Acum, pe lângă nelipsitele blocuri comuniste şi Lidăl, se mai văd nişte diguri lungi, farul, care altă dată lumina calea vaporenilor iar azi e doar subiect de magnet de frigider, “marina” (anul trecut era mult mai aglomerată) … şi lume puţină pe plajă. Motivul bănuit, pe lângă meteo nesigur, examenele naţionale în plină desfăşurare.
Şantierul naval. Parcă vapoare Cielo făceau aia, sau Matiz? În tot cazul Daewoo.
A, uite podul mobil. Atunci când trecea vreo navă militară mai mare, podul rula pe şine şi deschidea şenalul, când nu, podul asigura legătura rutieră spre 2 Mai şi Vamă. Acum … bine că nu l-au dat încă la fier vechi. Iar şoseaua beneficiază de un pod arcuit care traversează Laguna.
3 iulie sau 2 Mai?!
Hai înapoi.
De la Neptun,
Andrei anunţă Turnul că se apropie şi cere instrucţiuni de aterizare. Dar, norocul meu, în jurul aeroportului nişte elevi-piloţi exersează, făcând tururi de pistă, iar noi suntem nevoiţi să aşteptăm. … deasupra mării.
Luăm ca reper farul de la Tuzla, pe care aveam să-l mai văd încă o data, şi din altă ipostază … terestră, adică o incursiune de seară la firul miriştei.
Inspre nord portul COnstanţei, cu zona liberă (de contract?!)
O pânză-n departare!
Pentru a evita monotonia, aruncăm o privire şi în ograda Eforiei Sud, în fotografii recunosc nişte locuri, printer care şi vila în care mă cazasem cu o oră mai devreme,
apoi ne apropiem, peste lacul Tekirghiol, de aerodrom. Îl vedem de departe, dar vedem şi două Katane care îi dau târcoale şi nu le putem refuza prioritatea (eu nici nu vreau!).
Binefaceri ale trecerii la o noua orânduire (o fermă zootehnică care nu avea de ce să mai trăiască, doar fusese a unui CAP).
Ce-o fi asta? Pare un cartier de castele gen Buzescu, îmbunătăţite cu o bază sportivă.
Ni se aproba aterizarea. Dacă la 1500 de picioare avionul plutea lin – chiar, parcă Andrei spunea ceva de scuturături în cadrul briefingului de la tanti Lili?! – pe măsură ce solul se apropia, zborul a început să devină neconfortabil. Pilotul a început să muncească serios pe comenzi (iar eu am devenit brusc curios să văd ce anume face, trage, împinge sau răsuceşte, urmărindu-l pe el şi citind indicaţiile bordului) corectând toate intenţiile vântului de a ne strica plăcerea. Atingem pista, dar tocmai atunci vântul decide că zborul a durat prea puţin şi adaugă la viteza (deja redusă, pentru aterizare) avionului; în următoarea zecime de secundă Rotax îşi ia şi el avânt, Katana se ridică câţiva metri, frânează în aer şi se aşterne, cuminte, pe iarbă. Exemplul clasic de tentativă de asasinat din partea lui Eol, dejucată de priceperea lui Andrei.
Din nou check list, comenzile sunt puse pe zero, apoi paper work, cu cupola deschisă (se completează carnetele de zbor).
Aş fi vrut să mai prelungesc şederea în avion, am pus întrebări ca să înţeleg mai bine ce se execută, dar în apropiere se aflau deja membrii unui alt echipaj. Le cedăm aparatul şi le urăm un zbor plăcut.
Pentru mine a fost primul zbor deasupra mării (am mai fost acolo cu Il-14 YR-ILE prin 71 şi cu un An-24 în 77, după decolarea de la MK, dar astea sunt (mă rog, erau) autobuze, nu se pun). Am survolat o zonă care îmi e dragă, de care mă leagă atâtea amintiri frumoase (din copilăria mea şi a copiilor mei). Locuri pe care le cunosc de 55 de ani, care au trecut prin atâtea schimbări (în bine, în rău, în mai bine şi în foarte rău), dar care pentru mine rămân ca layere succesive aşezate pe aceeaşi bază. Zborul de 44 de minute descris aici, pe lângă incontestabilul agrement a fost o lecţie de istorie, geografie, etnografie, pilotaj, marketing, arhitectură, literatură, fotografie, navigaţie maritimă, navigaţie aeriană, meteorologie, radiocomunicaţie, biologie, politică, în care profesori am fost şi Andrei şi eu (da, datorită vârstei am avut privilegiul de a şti, din experienţă, nişte locuri şi nişte lucruri), din care eu am ieşit câştigat. Nu o să trec un eventual examen de pilotaj de avion – am văzut ce şi cum făcea pilotul, uneori chiar am remarcat câte eforturi făcea să păstreze acea plutire lină la care am făcut deja referire, dar meseria asta nu se fură ca cea de bătător de cuie), dar informaţiile primite şi întărite prin puterea imagii vii îmi vor rămâne, cert, în bagajul de cunoştinţe.
Îi mulţumesc şi aici prietenului meu Andrei Lucescu, un om pe care îl admir pentru cultura sa aviatică deosebită, ca şi pentru multele priceperi şi talente pe care le are.
Mai vreau!
Acasa 
