Evadare din comunism cu avionul de vânătoare

Titlu: Evadare din comunism cu avionul de vânătoare
Sursa: Adevarul.ro
Autor: Cristian Delcea, Mihai Voinea
Data: 20 Iunie 2011

Link: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Evadare-comunism-avionul-vanatoare_0_502749878.html

s-a mai discutat cazul. aici avem poveste imperesionanta spusa de protagonistul ei. de mult nu am mai citit un reportaj asa bun.

Citat :

Dosarul din această săptămână prezintă una dintre cele mai fascinante poveşti din istoria comunismului românesc. O evadare care dă măsura disperării din România anilor '80. În 1987, în timpul unui zbor de antrenament, un tânăr pilot român, elev la şcoala militară de aviaţie de la Bobocu (Buzău), a fugit în Turcia cu un avion de mare viteză. Smighelschi a fugit din ţară ca-n filmele de acţiune.
A fost cea mai rapidă şi năucitoare evadare din România Epocii de Aur. Mihai Smighelschi a fugit în Turcia pentru că era cel mai apropiat stat fără orientare comunistă şi, din punct de vedere militar, era ţară membră NATO din 1952. Pentru a nu fi depistat de radarele din România şi Bulgaria, Smighelschi a zburat la o altitudine de câţiva zeci de metri de sol, cu o viteză de 700 de kilometri pe oră. În Turcia, Smighelschi a cerut azil politic, iar în câteva luni a ajuns în Statele Unite ale Americii. Trăieşte şi azi acolo, iar până acum nu s-a putut întoarce în România pentru că a fost condamnat în lipsă la 25 de ani de închisoare. Recent, fapta s-a prescris. Chiar dacă într-un fişet al Tribunalului Bucureşti a figurat ca infractor, hoţ şi dezertor, Smighelschi este unul dintre marii români neştiuţi, care a lăsat în urmă toate etichetele ce atârnă de noi atunci când ieşim din ţară: lipsiţi de voinţă, prăpăstioşi, fricoşi, resemnaţi precum ciobanul din mitul mioritic. E mitul zburătorului în rândurile următoare. O poveste pe care Mihai Smighelschi ne-a spus-o, pe alocuri, înecat de lacrimi, căci aşa este viaţa oamenilor: chiar şi biruitorii cunosc deznădejdea.

...........................................
„M-am gândit că zburând spre Turcia n-o să am nicio problemă în a găsi un aeroport pe care să aterizez. Aveam să-mi dau seama că harta era proastă. Doar graniţele şi relieful erau adevărate pe ea. Planul a fost să zbor cât mai aproape de pământ, pentru a nu fi depistat de radarele pentru avioane, cu o viteză cât mai mare şi să ajung în Turcia în timpul cel mai scurt, pe linie dreaptă".
Smighelschi a mers apoi să viziteze radarul, pentru a şti cât de departe poate fi depistat. L-a primit un subofiţer în vârstă şi bucuros de oaspeţi i-a arătat, fără să bănuiască nimic, toate opţiunile radarului. „Acolo am aflat informaţii vitale pentru mine. După vizita asta mi-am spus: «Pe viaţă şi pe moarte. Nu mai pot să rămân aici». Nu era doar gândul că aveam un unchi fugar, dar şi din cauza nedreptăţilor din viaţa de zi cu zi şi din lipsa libertăţii. Chiar şi noi, care eram consideraţi elita Armatei Române, aveam de suferit de pe urma condiţiilor din ţară. Nu aveam combustibil de zbor. În momentul în care am fugit, eu aveam 100 de ore de zbor, incluzând aici şi zborul cu planorul. 100 de ore de zbor nu e deloc mult. Aveam 21 de ani, nu eram căsătorit, nu aveam prietenă, nu aveam nicio legătură care să mă ţină în ţară în afară de părinţii mei. Am plecat cu ce aveam pe mine şi cu câteva sute de lei pe care le mai păstrez şi acum[/i]

...............................................

26 septembrie 1987, sâmbătă, o zi senină şi caldă. Ora 11.00 dimineaţa. Mihai Smighelschi s-a dus spre avionul L-39ZA Albatros, iar mecanicul care alimenta i-a spus: „N-ai vrea să-ţi pun rezervorul jumătate ca, să facem economie?". „Nu, nene! Dacă mi se întâmplă ceva şi rămân în gol, vrei să fii matale responsabil? Pune până dă pe-afară"

Desprins de la pământ, Smighelschi a apelat la un truc pentru a simula un accident: „Am lăsat avionul să urce şi am oprit casca să nu mai aud pe nimeni. Am întors avionul cu fundul în sus, ca la spectacolele aviatice, apoi am pus motorul în plin, la 900 de kilometri pe oră, venind vertical spre pământ, pentru ca apoi să mă redresez şi să mă apropii uşor, uşor de sol. Scopul meu a fost ca omul de la radar să vadă pe ecran o urmă de avion care e staţionar şi dintr-o dată să dispară, pentru că el nu mai vedea nimic pe radar în apropierea pământului. Orice om de la radar care vede aşa ceva se gândeşte că avionul respectiv s-a prăbuşit".

A urmat o cursă infernală cu 700 de kilometri la oră peste Câmpia Română, la o altitudine de câţiva metri. Smighel­schi avea doar două ore şi jumătate de practică pe acel tip de avion. „Am pus motorul în plin spre sud. Am început să‑l aduc aproape de tot de pământ. E atât de frumos când zbori aşa! Am vrut să văd cum e să fii în «ground effect», adică să zbori la o înălţime mai mică decât anvergura avionului cu aripi cu tot. Atunci, aerul se comprimă şi e ca şi cum aluneci de zăpadă. Eram aşa de jos încât am văzut un ţăran care păştea vacile cum s-a aruncat la pământ. Atunci am ridicat un pic, gândind că pot să rănesc oameni". Principala îngrijorare a pilotului a fost aceea că superiorii săi îşi vor da seama că încearcă să fugă din ţară şi vor trimite avioane în urma sa, care să-l doboare. În 10 minute a ajuns la Dunăre.

...................................................

Boeing777-300 a scris:

de mult nu am mai citit un reportaj asa bun

Asa este! Foarte foarte bun!

ALecsu`