Dupa cum spuneam, din Paris am pornit inspre nord-vest, inspre Courseulles sur Mer, un orasel marunt care a fost cartierul nostru general din Normandia din care am pornit in "inspectii" de-a lungul si de-a latul plajelor Normandiei.
Locul l-am ales cu cartea "Ziua cea mai lunga" de Cornelius Ryan intr-o mana si cu harta in cealalta. De ce va povestesc despre cartea lui Cornelius Ryan? Pentru ca a stat la baza itinerariului pe care ni l-am facut pe coasta Normandiei. Istoria debarcarii e desigur cunoscuta. Cei pasionati stiu bineinteles mai mult decat atat, au citit probabil despre operatiunile militare in sine, despre tehnicile si strategiile folosite de aliati sa-si croiasca drum si de catre germani sa-i tina pe loc. In plus, statisticile ne spun negru pe alb, cu un cinism desavarsit, cate pierderi a avut fiecare dintre tabere in dramatica zi a debarcarii si in cele ce au urmat. Deci, ce aduce nou cartea lui Cornelius Ryan? Cateva povesti spuse de cei ce au trait sa le poata spune din ambele tabere, de la civili sau soldati simpli pana la ofiteri inalti... Iar impactul acestor povesti e in mod destul de paradoxal mai mare decat al statisticilor.
Ei, cum spuneam, cu cartea intr-o mana si cu harta in cealalta ne-am ales atat locul in care ne vom stabili cartierul general in Normandia cat si locurile pe care vrem sa le vedem.
Obiective obligatorii: plajele debarcarii, in ordine de la Est la Vest, Sword, Juno, Gold, Omaha si Utah, si cateva dintre punctele cheie, Pegaus Bridge, Pointe du Hoc si Sainte-Mere-Église.
De povestit am sa incerc sa povestesc intr-o ordine logica si nicidecum in ordinea in care le-am vazut noi de fapt. Fiindca desi am avut intentia sa urmam ordinea logica am fost supusi capriciilor vremii care ne-a facut sa ne adaptam programul in functie de directia vantului si a ploii ca sa minimizam pierderile... de timp si de cumpat.
Pegaus BridgeDoua poduri de cativa metri peste raul Orne aveau sa fie tinta primei operatiuni militare din Ziua Z. Sase planoare purtand 180 de soldati au decolat de pe coasta Angliei in ajunul debarcarii. Misiunea lor era sa captureze podurile putin dupa miezul noptii pe 6 iunie 1944 si sa le apere pana la venirea intaririlor o jumatate de zi mai tarziu. Trei dintre planoare au reusit sa aterizeze la cativa metri de tinta, unul chiar la mai putin de 15 metri de unul dintre poduri ce va deveni ulterior celebru: Podul Pegasus, numele fiind luat de la insemnul unitatii de parasutisti britanici care l-a ocupat. Profitand de elementul surpriza britanicii au reusit sa cucereasca podul aproape ca la un exercitiu, cu pierderi minime.
Au urmat apoi ore de incertitudini: daca debarcarea ce urma sa inceapa peste cateva ore avea sa reusesca si apoi daca intaririle aveau sa ajunga la poduri si nu in cele din urma daca mana de oameni ce erau avea sa reuseasca sa faca fata atacurilor blindatelor germane in tot acest timp. Operatiunea avea sa marcheze doua premiere pentru debarcare: una trista, prima victima, un parasutist inecat in Orne inainte de tragerea primului foc de arma, dar si una fericita, prima casa franceza eliberata: Cafe Gondree.
Cafe Gondree:
Acum in Bénouville, locul evenimentelor din urma cu mai bine de 60 de ani, sunt trei borne care marcheaza locul in care au aterizat trei dintre planoare, precum si un muzeu in amintirea unitatilor britanice care au participat la operatiunile din zona. Este un muzeu foarte interesant care atrage atentia nu doar asupra operatiunilor militare, ci si asupra oamenilor care au partipat la ele, cam la fel ca si cartea lui Cornelius Ryan. Poti vedea fotografiile lor precum si echipamentele pe care le-au folosit si obiecte personale. Talismane, mai mult sau mai putin norocoase, scrisori, fiole cu morfina, toate astea te fac sa-i vezi pe protagonisti ca ceea ce au fost, oameni aruncati in razboi si deveniti eroi. In plus poti vedea cata imaginatie, ingeniozitate si spirit de prevedere a avut serviciul de intendenta care i-a pregatit pentru lupta (o sa mai revin asupra acestui detaliu).
Bineinteles ca nu puteam pierde ocazia sa fotografiez un planor ca cele care au aterizat in ajunul debarcarii... chiar daca nu e decat o reproducere:
Sword BeachDeci, cu ce pleaca un soldat la lupta? Cu o pusca, cu cateva incarcatoare, cu o ranita si, in cazul soldatului Bill Millin, cu un cimpoi.
Un excentric, nascut intr-o familie scotiana cu sange albastru si educat in spiritul invingatorilor la Oxford, al 15-lea Lord Lovat, a condus trupele britanice la debarcarea pe Sword Beach in sunetul muzicii de cimpoi. Bill Millin, i-a fost alaturi tot timpul, atat la debarcare, cat si la Ouistrehamn si apoi la Pegasus Bridge. Ouistrehamn era un orasel cochet de coasta inainte de razboi, mai mult o statiune de litoral cu hoteluri si cazino, in extrema estica a plajei. Eliberarea lui a cazut in principal in sarcina comandoului francez care a debarcat impreuna cu Lordul Lovat. Nu le-a fost usor dar au reusit. Cazinoul a fost distrus si nu a mai fost reconstruit.
Cum spuneam, Lordul Lovat avea misiunea sa ajunga la Pegasus Bridge cu intariri si sa ia povara apararii podului de pe umerii celor cativa zeci de soldati care aterizasera cu planoarele in decursul noptii. Si a facut-o. Acompaniat desigur de muzica de cimpoi, cimpoi care se afla acum la muzeul din Bénouville.
Sword Beach la 66 de ani de la debarcare:
Daca ne uitam pe harta vedem ca in apropiere de Ouistrehamn se afla Merville, locul unde se gasea una dintre cele mai temute baterii de pe coasta Normandiei. Bateria de la Merville ameninta Sword Beach si in consecinta extrema estica a frontului debarcarii. Trebuia deci anihilata cu orice pret. Prin urmare un plan detaliat a fost elaborat. Totul a mers insa prost inca de la inceput, de la RAF-ul care a ratat tinta, la planoarele care au ratat punctul de aterizare. In final atacul a avut loc cu numai o treime din fortele prevazute. Care insa au reusit sa cucereasca bateria si in orele critice ale debarcarii tunurile de la Merville au ramas tacute. Ironia crunta e insa ca odata cucerita bateria britanicii au descoperit ca nu era dotata cu tunurile de calibru mare de care se temeau...
Marturisesc insa ca nu povestea asta m-a impresionat cel mai tare cand am vizitat Merville, ci povestea comandantului german al bateriei care a fost aruncat intr-un razboi a carui cauza nu o impartasea si al carui tata fusese anti-nazist si a murit la o luna dupa eliberarea din lagarul de la Dachau... A fost una dintre multele ocazii in care am strans din dinti si am proferat blesteme in gand la adresa "caporalului"...
Bateria de la Merville:
Un DC3 la Merville:
Juno BeachLa ceas de seara...
Juno Beach a revenit canadienilor. In ciuda faptului ca era una dintre cele mai bine aparate plaje, victoria a fost relativ usoara. Culmea e insa ca astazi pe Juno Beach sunt mai multe referiri la Charles de Gaulle decat la eliberatorii canadieni si asta deoarece aceasta a fost plaja aleasa de general la cateva zile dupa Ziua Z pentru intoarcerea in Franta. Locul debarcarii sale e marcat cu un monument impresionant, o uriasa cruce de Lorena pe care n-am fotografiat-o intr-un fel de protest pentru cultul personalitatii generalului, despre care se spune ca a reusit performanta de a scrie o istorie a armatei franceze fara sa pomeneasca despre Waterloo. Dar sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa recunoastem totusi ca intr-o buna masura datorita lui Franta poate spune azi ca nu a fost cucerita in cel de-al doilea razboi mondial, ci doar ocupata.
Vive la France!
Radarul din DouvreIn localitatea Douvre care se afla cumva in spatele plajelor Juno si Sword se afla asa numitul Muzeul al Radarului pe locul unde germanii au avut instalate 3 radare. Unul dintre ele, cel mai interesant dupa mine, mai e inca in picioare, un Würzburg Riese.
Iacata-l:
Alaturi se afla buncarul in care locuia personalul care opera radarul si in care se poate intra. Peisajul e cam dezolant, asa cu iarba arsa de soare, e drept, dar locul e interesant de vizitat...
Vedere din interior. A se remarca covorul persan...
Gold Beach
Cu un relief mai putin prietenos decat Sword si Juno, Gold Beach, a doua plaja care le-a revenit britanicilor, a contribuit la succesul debarcarii si mult dupa Ziua Z. Dupa ce tarmurile au fost cucerite, aliatii au avut desigur nevoie de un port ca sa descarce materialul de razboi pentru a sustine operatiunile militare de dincolo de plaja. Britanicii au invatat din raidul de la Dieppe ca nu se poate ataca cu succes un port de pe mare si au decis ca isi vor face unul nou. Asa a aparut aproape peste noapte portul de la Arromanches. Blocuri uriase de beton, goale pe dinauntru, plutitoare deci, au fost aduse din Anglia, tractate de remorchere. Odata ajunse in apropiere de tarm au fost "ancorate" prin inundare. Bloc langa bloc, s-a construit portul. De fapt au fost doua porturi, unul pe Gold Beach si unul pe Omaha Beach, dar acesta din urma a fost distrus intr-una dintre cele mai mari furtuni ale secolului inainte de a-si indeplini misiunea.
Astazi inca se mai vad blocuri de beton in larg si cateva ramase pe plaja din Arromanches.
In apropiere de Arromanches se gasea una dintre cele mai bine pastrate baterii germane, cea de la Longues-sur-Mer: 4 buncare cu tunuri, un post de observatie, nu mai stiu cate Tobruk-uri si multe depozite de munitie.
Omaha BeachMany men came here as soldiers
Many men will pass this way
Many men will count the hours
As they live the longest day
Many men are tired and weary
Many men are here to stay
Many men won't see the sunset
When it ends the longest day Omaha Beach - prima plaja a americanilor. Nimic nu a mers bine. Relieful era cel mai dificil. O plaja lata care se ingusta dramatic la maree, plasata sub buza unui deal cu o panta aproape verticala. Baterii germane infipte lateral in coasta, diabolic aproape, maturand plaja in lungul ei.
A fost plaja pe care au murit cei mai multi soldati in ziua debarcarii. Poate de aceea unul dintre cele mai mari cimitire militare americane a fost construit nu departe de Omaha Beach. Inainte de a vedea cimitirul militar american am vazut unul german. Era la ceas de seara, dupa o zi lunga si cam mohorata cand fara sa ne programam am vazut din mersul masinii un indicator catre un... Deutsche Soldaten Friedhof si am decis sa oprim. Marturisesc ca in fata randurilor lungi de mici pietre funerare sub care au fost ingropati 21000 de soldati germani am revarsat un nou torent de blesteme catre ticalosul acela de caporal austriac cu masina lui de razboi si propaganda care a trimis la moarte baieti de 17-18 ani. Caci pe pietrele funerare asta scria de cele mai multe ori, un nume si... 1926-1944.
Cu totul alt sentiment m-a incercat la cimitirul american. Nu, nu e vorba ca am fost mai putin trista, insa americanii au creat o atmosfera diferita, de celebrare, de onorare a soldatilor lor, intr-un fel inducand ideea ca si-au pierdut viata pentru o cauza mareata, ca trebuie plansi, dar mai ales onorati si ca natiunea nu-i va uita. Cimitirul arata cu totul altfel decat cel german care e de o sobrietate frusta. Cel american e aerisit si maiestuos un loc mai curand solemn decat trist.
Poate ca la asta contribuie si faptul ca cimitirele militare americane din lume sunt ingrijite de catre statul american, pe cand cele germane sunt in grija unei asociatii de voluntari care strang bani din donatii particulare.
Tot in cimitirul militar american am gasit mormantul lui Theodore Roosevelt, Jr., fiul presedintelui american de la inceputul secolului, cel care in ciuda varstei si a artritei care-l facea sa se ajute de baston la mers a fost in fruntea trupelor la debarcarea pe Utah Beach. A murit la o luna de la debarcare si e ingropat alaturi de fratele lui mai mic, pilot, mort tot in Franta dar in timpul primului razboi mondial.
Pointe du HocPe o coasta ascutita care intra in mare ca un pinten, germanii au plasat ceea ce se credea a fi una dintre cele mai puternice baterii de coasta. Plasat intre Omaha si Utah Beach, Pointe du Hoc a fost deci unul dintre punctele cheie ale debarcarii. Ca si la Merville, bateria a fost intens bombardata inainte de Ziua Z. Peisajul mai poarta si acum urmele bombardamentelor care-i confera un oarecare aer selenar, asta daca ar creste iarba in craterele de pe luna. Din loc in loc in cratere se pot vedea bucati de beton si fiare contorsionate, cu alte cuvinte... buncare eviscerate.
Asaltul de la Pointe du Hoc a fost indelung pregatit. Panta fiind foarte abrupta, soldatii au folosit franghii ancorate de buza piscului pentru ascensiune in timp ce apararea germana era intens bombardata din larg. Odata ajunsi sus americanii au descoperit ca tunurile de care se temeau atat de mult fusesera deja mutate din ordinul lui Rommel mai inspre interior.
Oricum ar fi fost marturisesc ca stand sus pe stanca si privind in jos mi-a fost greu sa-mi imaginez cum a fost posibila ascensiunea sub focul nemtilor. Cred ca cel mai bine s-ar putea compara cu asediul unei cetati medievale...
Utah BeachUltima dintre plaje, a doua plaja americana si penultima destinatie "de razboi" din povestea mea - Utah Beach. Cu o istorie mult mai putin dramatica decat Ohama Beach, Utah reprezinta extremitatea vestica a coastei debarcarii.
Punct de vedere german:
Punct de vedere american:
In apropiere de plaja se afla marunta localitate Sainte-Marie-du-Mont. In noaptea debarcarii parasutistii americani s-au luptat cu trupele Wehrmacht-ului in mica piata a oraselului.
In turnul bisericii germanii isi facusera un post de observatie. Povestea spune ca a doua zi vicarul a gasit doi soldati germani ascunsi in biserica. Oraselul fusese deja cucerit de catre americani. Soldatii l-au rugat pe preot sa-i lase sa se ascunda mai departe in sacristie.
- "Promitem ca nu o sa ne atingem de nimic!"
- "Hm... nici macar de vinul de impartasanie?"
A doua zi paracliserul a inceput sa mature biserica si sa curete urmele luptelor din ziua precedenta. In urma maturii a inceput sa se ridice un norisor de praf si de-odata in linistea bisericii s-a auzit un stranut venind dinspre confesional. A alergat repede afara si a cerut ajutorul soldatilor americani din piata care au gasit doi soldati germani speriati ascunsi in confesional.
Spravietuitorii mai povestesc si ca in noaptea dinaintea debarcarii in Sainte-Marie-du-Mont s-au intalnit fata in fata un grup de parasutisti americani si o patrula germana. Ambele grupuri erau aliniate, fata in fata, cu degetele pe tragaci. Primul foc de arma ar fi insemnat inceputul unui masacru din care poate doar unul sau doi soldati ar fi supravietuit. Povestea spune ca intr-un acord reciproc mut, cele doua grupuri si-au intors spatele si au disparut in noapte fara a privi in urma.
Astazi oraselul pare inghetat in timp. Un orasel, ca multe altele din Normandia cu Primaria pe Strada Scolii si Scoala pe Strada Primariei, dupa o logica numai de ei stiuta. Casele sunt vechi, unele chiar foarte vechi, din piatra gri.
- "Ce case vechi! Astea au vazut razboiul..."
- "Da... si pe ala de 30 de ani!"
Unele colturi chiar sunt rupte de timp. In ce an spuneai ca suntem?
Sainte-Mere-ÉgliseCare ar fi conditiile ideale de aterizare pentru o trupa de parasutisti? Un camp deschis, departe de ochii inamicilor.
Care au fost conditiile de aterizare ale parasutistilor americani la Sainte-Mere-Église?
Imaginati-va ca tot ceea ce putea sa mearga rau a mers. Seria evenimentelor improbabile care s-au adunat in acea noapte a inceput cu ratarea punctului in care s-au lansat, asa incat in loc sa aterizeze pe un camp din apropiere de Sainte-Mere-Église au aterizat in piata centrala a oraselului. Imaginati-va o noapte agitata in care sirenele de incendiu au adunat populatia valida alaturi de pompieri si militarii nemti in mijlocul orasului in incercarea de a stinge focul cu care ardea una dintre cladirile centrale. Pe cerul luminat de flacari au inceput sa se contureze siluetele parasutistilor americani, tinte perfecte, proiectate pe bolta neagra. Unii dintre ei au fost atrasi de catre curentii de aer direct in valvataia focului. Altii au ramas agatati in copaci sau in felinarele ce luminau piata. Pur si simplu nu au avut nici o sansa. Cel mai faimos dintre parasutistii care au aterizat la Sainte-Mere-Église e fara indoiala John Steel. Parasuta lui s-a prins de una dintre tepusele de pe turla bisericii si a ramas atarnat acolo, martor neputincios la tragedia de sub ochii lui. A fost atins de un glonte in picior si a scapat fara sa fie ciuruit fiindca s-a prefacut mort. Vreme de doua ore a atarnat acolo, incercand sa-si controleze durerea din picior si sa stea nemiscat in speranta ca germanii o sa-l creada mort... In tot acest timp clopotele bisericii nu au incetat sa bata, asurzindu-l. N-a fost un gest de mare eroism, dar a fost cu siguranta o poveste memorabila. John Steel a supravietuit pana la urma razboiului si a revenit de multe ori in Sainte-Mere-Église pana la moartea sa prin anii '60.
Astazi pe locul cladirii care a ars in noaptea de 6 iunie 1944 e un muzeu al parasutistilor si un manechin atarna de o parasuta pe acoperisul bisericii in memoria lui John Steel.
Vizita la muzeu e foarte interesanta pentru ca demonstreaza inca o data puterea de organizare si ingeniozitatea aliatilor. Ne putem inchipui usor ca un parasutist lansat in spatele liniilor inamice trebuie sa aiba posibilitatea sa fie autonom vreme de cateva zile pana se reuneste cu camarazii lui in cazul in care se rataceste si pana ajung la ei intaririle terestre. Intotdeauna m-a infiorat gandul ca parasutistii au fost trimisi la lupta cu o pusca si cateva incarcatoare descurcandu-se in rest cum pot. Dar un soldat este in primul rand un om, asa ca pe langa pusca si cartuse mai are nevoie si de altele: ratii, trusa de prim ajutor, trusa de toaleta, harta si chiar si o trusa de evadare. La muzeul din Sainte-Mere-Église am vazut toate aceste accesorii, compactate pentru a nu-i incarca prea mult pe bietii soldati. Trusa de prim ajutor, ce continea nu doar pansamente, ci si tablete antitetanice, si chiar si doua fiole de morfina, era legata de casca pentru a impiedica pe cat posibil udarea sau murdarirea ei. Ratiile erau compactate in cutii putin mai mari decat pachetele de tigari. Hartile erau tiparite pe esarfe de matase ascunse de multe ori in captusela vestonului, care pe langa faptul ca nu se rupeau usor si aratau geografia terenului, puteau servi si drept esarfa, batista sau pansament improvizat. Culoarea parasutelor era diferita in functie de ce transportau: verde de camuflaj pentru trupe, rosu pentru munitii, galben pentru echipament medical, albastru pentru ratii si alb pentru restul echipamentului. Echipamentul era proiectat sa fie cat mai usor sau asamblat din unitati modulare. In plus, odata cu trupele combatante au fost parasutate si trupe medicale si chiar si multi preoti militari. Cartea lui Cornelius Ryan povesteste un episod petrecut in partea cealalta a frontului, in sectorul britanic, in care un preot si-a cautat minute bune trusa de impartasanie scufundata la aterizare intr-o mlastina creata artificial de germani. Unul dintre muzee prezenta doua astfel de truse, una pentru confesiunea crestina si cealalta pentru cea iudaica. Se gandisera la absolut tot.
Ma opresc aici fiindca am umplut pagini intregi despre niste locuri pe care multi dintre voi le-au vazut poate si ma gandesc ca v-am pus rabdarea la incercare. Si apoi... Normandia este de fapt mai mult decat locurile legate de debarcare si desigur ca am mai facut si altceva in vacanta inafara de a recrea "The D-Day". Din Normandia ne-am continuat vacanta pe Valea Loirei unde am avut vreme mult mai frumoasa, si prin urmare si fotografiile au fost mai bune, dar locurile au fost mult mai putin interesante...
Revin cu fotografiile de pe CDG si AMS pe drumul de intoarcere in Suedia...
A tout a l'heure
.
Acasa 
.
.
