Liceul Economic-Administrativ din Rosiorii de Vede are, încă din 2005 – 2006 un Protocol de Parteneriat Educativ cu Muzeul Aviaţiei. Clauzele prevăzute în acest “contract” sunt profitabile pentru ambele instituţii. Colaborarea noastră s-a mateializat prin unele contribuţii ale cadrelor didactice de la Roşiori la promovarea Muzeului, traduceri programe culturale, iar din partea Muzeului prin ajutor la organizarea unor simpozioane şi sesiuni la Roşiori. Oamenii Muzeului care ne-au dat o mână de ajutor sunt dl. Profesor Valeriu Avram, dl. Comandor Paul Sandachi şi dl. Profesor Sorin Turturică (fost, până nu chiar demult, prof de istorie la ... Liceul Economic din Roşiori(Deci am colaborat şi prin acordarea unui drept de joc la echipa lor), care au venit, de multe ori, in vizita pe la noi.
In virtutea acestui Protocol, nu puteam trece cu un grup de copii amatori de aviaţie prin Bucureşti fără să batem şi la poarta (deschisă) a Mav.
Aşa cum am convenit încă din timpul instructajului, copiii au avut libertatea de a se dispersa printre aeronavele expuse, cu condiţia de a respecta instrucţiunile personalului instituţiei (şi ale cadrelor didactice însoţitoare). Aşa au şi făcut.
Mădălina şi Ionela s-au fotografiat împreună cu profa lor de istorie, dra. Roiniţă, iar Raluca şi Oana au ales Bătrâna Doamnă, dupa ce au aflat că este avionul preferat al unui pilot scriitor.
Ascuns după hangare se afla un elicopter Mi-4 pe care nici eu nu-l văzusem încă. (Ma intreb unde ar putea fi amplasat după restaurare, pentru că am văzut o aglomeraţie teribilă de elicoptere în preajma bisericii, încă unul nu cred că mai are loc. Poate într-unul dintre viitoarele apartamente sociale?)
Robert dă impresia că ar vrea să devină pilot elicopterist, după ce a cochetat şi cu ATR-42 la aeroport.
Învârtindu-mă pe lângă Mi-4 mi-am amintit de vechiul serial polonez “Civilul”. L-aţi văzut?
Odată intraţi Hangarul 1, Mădălina vrea o poză cu cel pe care l-a prezentat în referatul din iunie.
Apoi pornim să (re)vedem exponatele din H1.
Dra profesoara Daniela Roiniţă îşi pregăteşte material didactic pentru orele sale
La plecare ne închinăm în faţa noii biserici din lemn şi ne rugăm pentru viitorul Muzeului, priviţi, parcă cu scepticism, de Bâzu.
Nu ştiu, v-aţi mutat vreodată dintr-o casă în care aţi locuit mult timp, pentru a o revedea, locuită de altcineva? Cam aşa m-am simţit eu când am revizitat Mav. Eu cunosc instituţia de vreo 7 – 8 ani, am vizitat-o de multe ori la Otopen şi de şi mai multe ori în Pipera, unde am văzut-o renăscând. Nu mă simt dator să aduc elogii vechii conduceri, dar sunt conştient de cantitatea de muncă şi entuziasm a celor care au edificat Muzeul Aviaţiei. Ieri am vizitat un alt Muzeu. Nu sunt sigur dacă numai noua lui topografie mi-a dat sentimentul pe care l-am descris mai sus. Poate şi figurile necunoscute pe care le-am întâlnit acolo (am recunoscut numai bătrânul câine de lângă intrare ...). Poate şi draperiile deschise de la hangar, sau faptul că H2 era închis pentru reamenajare (şi de abia a fost deschis, după o amenajare destul de lungă). Am încercat să leg ceva, discutând cu doi militari angajaţi, care ştiau multe despre istoricul Muzeului, au participat, probabil la unele evenimente la care am fost şi eu prezent, în felul ăsta vrând să mă conving că nu s-a schimbat chiar tot, dar asta nu mi-a atenuat senzaţia aia de străin în casă. Doamna muzeograf care ne-a întâmpinat avea, dânsa, o figură dezamăgită, pesimistă.
Iar lipsa Bătrânei Doamne de la locul unde am căutat-o, din priviri încă de la poartă m-a şocat teribil. Mi-am adus aminte de promisiunea lui Dragoş Dobre de a se lega cu lanţuri de avion în cazul în care cineva ar îndrăni să-l urnească de acolo, promisiune la care m-am alăturat, atunci, şi eu.
Unde e entuziasmul din a doua zi de Paşti 2009, când în faţa dublei 1120 a fost dezvelită placa aceea comemorativă, când dl Comandor Sandachi a promis că în curând avionul va fi restaurat şi instalat la interior? Electricul, Virusu, Ratus, cu ecusoane de organizatori în piept, primeau mulţumiri (sunt convins că erau sincere) pentru concursul dat la reuşita comemorării lui Doru Davidovici. Acum 1120 este un anonim printre alte “avioane vechi şi dezmembrate din cimitirul de avioane”.
Încă ceva: in ultimii ani, Muzeul a organizat nişte festivităţi frumoase şi ample pentru sărbătorirea Zilei Aviaţiei. Pe platoul din apropierea actualei biserici se aşterneau mese la care aviatorii şi cei ca mine, toleraţi în mijlocul zburătorilor, închinau un pahar de bere (de la sponsori) în onoarea aripilor româneşti. Acum, locul acela e ocupat de o îngrămădire de elicoptere. Asta mă face să înţeleg că s-au dus zilele vesele din viaţa instituţiei. Sper să greşesc.
Îmi cer iertare, mai ales de la colegii noştri de forum care lucră în Muzeul Aviaţiei, pentru paranteza asta cam lungă, dar undeva trebuia s-o plasez.
În drum spre casă, autocarul a făcut o ultimă escală, la McDonald’s, pe Lujerului. Trebuia să recuperăm caloriile consumate.
A urmat drumul de întoarcere spre Roşiori. Observaţi pe figurile copiilor cât de bine le părea că se duc acasă …
Oare de ce nu mi-a trecut prin minte să o sun pe Magda înainte de a trece de Cornetu ? Când am aflat că la Clinceni se zbura, şi nici nu mi-am ţinut gura, în maşină s-a lăsat o tăcere încărcată de dezamăgire. Doar optimismul specific adolescenţei şi promisiunea că altă dată o s-o facem şi mai lată au făcut să se audă, din nou, răsetele copiilor.
Acasa 
